Așa este, mai precis spus așa am văzut eu recenta premieră a teatrului băcăuan cu piesa „Sâmbăta Gandhi tăcea”, a Anastasiei Bukreeva, o tânără scriitoare, dramaturg, din Sankt-Petersburg. Prezentată în premieră în România, piesa este una premiată la un important concurs, „ Kulminația”, din Federația Rusă, fiind jucată în multe teatre de acolo.

Tradusă excelent de cunoscuta traducătoare Raluca Rădulescu, piesa vorbește despre un șir de traume provocate de criza cuplului, a familiei, despre ratare, singurătate, absența comunicării, deruta vârstei critice, a adolescenței. Și despre tragedia unei mame care și-a pierdut copilul. Nu sunt teme noi, dar ele sunt parcă mai acute ca niciodată în aceste vremuri confuze, în care timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Anastasia Bukreeva scrie bine, sensibil, percutant, surprinde și redă, cu profunzime și finețe, situații conflictuale, tipologii, are simț dramatic, dar și vibrație poetică. Iar amestecul acesta de tensiune dramatică și de poeticitate existent în text este admirabil pus în valoare de regia imaginativă a lui Aleksandr Anatolievici Ogariov. Experimentatul regizor moscovit, care revine în Bacău după ce a realizat, anul trecut, un spectacol-laborator cu Cehov, în cadrul festivalului de monodrame, este vădit atașat față de text, reliefând și potențând cu inteligență și inventivitate scenică sensurile acestuia.

A făcut o distribuție (și într-o variantă dublă la unele roluri) potrivită și a lucrat îndeaproape cu fiecare actor, atent la evoluția lui, la înflexiuni, la nuanțe. Spectacolul său, unul de stări, este croit cu meșteșug, e frumos, rotund gândit, având momente memorabile, pline de emoție. Aleksandr Ogariov știe că emoția e cel mai prețios „efect special” la teatru, acum când scena este invadată de tot felul de elemente high-tech, și nu face economie de aceasta, cucerind astfel publicul. „Sâmbăta Gandhi tăcea” este dinamic, plastic, vizual, viu și încărcat de multiple sugestii poetice, este dramatic dar și ludic, te întristează, dar te și amuză în unele clipe, fiind luminos în ansamblul său, anvelopat într-o undă de poezie, de jucăușă stranietate (la un moment dat apar niște ciudați, cu măști supradimensionate, și un grup de zombi înveșmântați într-un alb orbitor), de visare.

Pentru că personajul principal, Mot, care ne spune povestea lui, nu e altceva decât un adolescent foarte sensibil, rănit de viață, care se refugiază într-o lume imaginară, acolo conservându-și visele de stabilitate, de fericire. Spectacolul începe cu propoziția: „Casa mea, mama, tata, sora, bunicul, Karamelka. Familia mea iubită și puternică.” Și se încheie la fel, numai că între timp cutremurul se produsese, prin plecarea tatălui de acasă, iar Mot nu face altceva decât să-și amintească cum era viața lui înainte de destrămarea familiei.

Îl joacă pe Mot tânărul actor Tudor Hurmuz, într-o excelentă, spectaculoasă osmoză cu personajul. El evoluează impecabil, de la băiatul vorbăreț, care trăncănea vrute și nevrute, la adolescentul care se frânge interior, se retrage în sine și în tăcere, ca într-un doliu. De aceea își pictează cu pensula o bandă neagră peste gură, purtându-și la vedere suferința declanșată de tatăl trădător, de pierderea unor sensuri vitale pentru el. Femeia fără adăpost, Lisa, devenită prietena lui și adusă în casă, spre disperarea mamei și a tatălui său (decăzuți, după divorț, în roluri formale de Părintele 1 și Părintele 2) are chipul Danielei Vrînceanu, care face o creație tulburătoare. Actrița (ea este și asistentă de regie la spectacol) este chipul pietrificat al unei dureri atroce, pentru că personajul ei și-a pierdut copilul și de atunci s-a prăbușit în nebunie. Privirea rătăcită, muțenia ei și singurul țipăt pe care-l scoate, când își spune povestea, sunt pe de-a-ntregul răvășitoare.

În rolul Tatălui sunt distribuiți Matei Bogdan, arătos, mai detașat, ușor ironic și Valentin Braniște, mai direct, cu un accent „macho”. Și Mama are distribuție dublă – Eliza Noemi Judeu, cu un dramatism conținut, cu o revoltă, care se vede și se simte, în fața umilinței de a fi total neglijată ca femeie, și Florina Găzdaru, cu un joc reținut și mai cald, cu o expresie de descumpănire, uneori..

Personaje credibile, bine lucrate, fac Ion Goranda (Bunicul), cu un umor de calitate în unele scene și Bianca Babașa, sora lui Mot, Katia, care ar fi trebuit să ajungă la un concurs de dans în Argentina, dar cum viața îi joacă o festă urâtă, visul se spulberă, iar fata ajunge o umbră a ceea ce a fost, actrița reușind să transmită cu intensitate drama personajului. Reamarcabilă la ea este plasticitatea corporală, ca și în cazul Andreei Darie (Tanti Lena, amanta tatălui), apariție de o grațioasă feminitate, cu mișcări insinuante, senzuale, de felină. Savuroasă este compoziția Minodorei Broscoi, care o întruchipează pe cățelușa Karamelka. Se rețin din spectacol și personajele figurate, cu aplomb și cu umor, de Vlad Nicolici și Ștefan Alexiu. Ca și figurația asigurată de Nicu Pașcu, Gheorghiță Trandafir și Constantin Cojocariu.

Scenografia, cu admirabile ciclorame, este aerisită și adecvată, fiind creația Clarei Pop. Un adevărat punct forte al spectacolului este coregrafia Marianei Gavriciuc, al cărei talent merită toate aplauzele. Adrian Buliga (lighting design) și Ovidiu Ungureanu (fotomanipulare digitală & video) întregesc echipa unei montări reușite.