Dintre toate aspirațiile propuse, întâlnirea cu Dumnezeu pare a fi cea mai grea realizare a omului modern. Mereu pe fugă, teribil atins de graba vremii și a vremurilor în care trăiește, tensionat și plictisit peste măsură, despărțit de a sa inimă mai tot timpul, nu pare a se deosebi prea mult de omul de altădată sau de prima dată (dacă ținem să ne referim la Adam și Eva).

Biserica sfidează zbuciumul zilei și ne așează înainte putința de a fi mai aproape de Domnul. Și nu oricând, ci la vreme de toamnă, la timp de cules al viilor și de strângere a roadelor de orice fel, la răstimp de gând întru nădejdea rodului din anul ce va să vină. În logica sfântă, vădită de Scriptură, Domnul ni se face acum și semănător, ca unul dintre ai noștri de la țară, spre a ne supune asaltului creșterii prin care se poate câștiga Împărăția Cerurilor. Nu oricum, ci prin perspectiva roadelor care se cer a fi adâncite și culese într-o rațiune în conflict cu felul comod de a gândi lucrurile: iubindu-ne vrăjmașii, facând bine celor ce ne urăsc, binecuvântânu-ne blasfemiatorii, rugându-ne pentru defăimători, întorcând obrazul curat mâinii murdare de lovire, dându-ne cămașa celui care ne cere haina, neașteptând nimic înapoi… Să ne fi propus Domnul o utopie, contrazicând legi și sentimente naturale? Să nu fi știut El că ne așază înainte o imposibilitate? Nu cred. A știut foarte bine ce ne exprimă. Și a înțeles ceea ce putem gândi despre ceea ce El declară. Dar nu a socotit că judecata și simțirea noastră sunt îndreptățite. De ce? Chemarea la sfințenie și la desăvârșire nu este ușor de împlinit. Răsplătirea răului cu rău nu reinstaurează dreptatea și nu rezolvă problema răului, ci-l înmulțește. Iubirea se naște din iertare, credință și speranță. Numai când izvorăște din ele e autentică și face minuni. E o stare de sacrificiu, putând să înfrunte orice risc pentru a face un bine, pentru a alina o suferință.

Se zice că în timpul celui de-al Doilea Răboi Mondial un ofițer de marină, bolnav, ajunse să fie spitalizat într-o insulă din Pacific. Acolo era și un spital de leproși, evident izolați. Într-o zi ofițerul se apropie de colonia leproșilor și văzu cum o soră pansa rănile unora care păreau a fi chiar nerecunoscători. ”N-aș face aceasta nici pentru un milion de dolari!” exclamă ofițerul. ”Nici eu n-aș face-o pentru un milion de dolari – răspunse sora, care era călugăriță. O fac pentru că văd în fiecare dintre ei un Hristos care cere ajutor!”

Adevărata victorie trebuie s-o obținem nu împotriva celor ce ne fac rău sau sunt nerecunoscători, ci mai ales împotriva noastră. Avem nevoie de a-L întâlni pe Dumnezeu, de a ne lăsa crescuți de El, de a fi împreună-lucrători întru iertare, ragoste și răbdare!

Inspector școlar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu



PUBLICITATE