Drumul către sfințenie trece și prin infernul/ iadul terestru, uneori. Atunci când am citit prima dată „Confesiunile” lui Augustin, teolog și filosof creștin, am rămas înmărmurit. A dus, în prima tinerețe, o viață carnală căreia i se poate spune, fără niciun risc, depravare.
Se pregătea să se căsătorească (din obligație?) cu mama copilului său din flori, dar s-a aruncat într-o nouă aventură amoroasă. Desfrâul a fost pus la colț de o „dramatică examinare a adâncurilor ființei”, după cum mărturisește. Sub un smochin, a avut un moment de revelație. A auzit vocea unui copil din casa vecină, care-i spunea: „Tolle, lege; tolle, lege!” Ia și citește; ia și citește!… A priceput că e o voce divină. A luat „Cartea Apostolului” și a citit primele rânduri care i-au căzut la întâmplare sub priviri: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acestea au fost vorbele care l-au cutremurat.
Apoi, întreaga sa viață a fost angajată pe calea sfințeniei. În „Confesiuni” mărturisește desfrâul care i-a cotropit ființarea, „fiind sedus, şi seducând, fiind înşelat şi înşelând, în diverse pofte lumeşti”, schimbând concubine… Celebra sa convertire la cele sfinte, relatată în cartea a opta a „Confesiunilor”, este de-a dreptul tulburătoare…
Astăzi, rugându-l pe Sfântul Augustin să mă consilieze pentru a rătăci mai puțin în haosul mioritico-democratic, i-am auzit din nou vocea. Era o întrebare: „Ce sunt domniile fără justiţie decât nişte mari tâlhării?” El îmi sintetiza infernul meu cotidian… Cum pot evada din acest infern?, l-am întrebat. Răspunsul a fost memorabil: „Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă”. Pe nisip, tot scriu, i-am spus. Dar pe stâncă, dacă nu te superi, ce bucurii mioritice aș putea să scriu?
