Ipoteză
Este extrem de răspândită prima combinaţie atât în vorbire, cât şi în scris. Dacă atunci când pronunţăm un cuvânt beneficiem, în general, de libertăţi nesfârşite (nu degeaba se discută despre o gramatică a oralităţii, diferită de gramatica scrisului), când îl aşternem pe hârtie ne supunem dintr-odată judecăţii publice. Prin urmare, putem rosti oricum perechile de cuvinte din titlu, dar de scris trebuie să scriem într-un singur chip.
Contexte
Am putea grupa în două categorii mesajele care solicită sintagmele în discuţie, după natura contextului generator: pozitivă, când transmitem unei persoane apropiate o urare, respectiv negativă, când anunţăm despărţirea de cineva. În ambele cazuri este preferată forma cu e: dragei. Am parcurs, de-a lungul timpului, textele de acest fel din pagina de mică publicitate a presei centrale (îndeosebi a cotidianului „România liberă”), unde este anunţată plecarea din această lume a unor personalităţi de anvergură naţională, dar nu am ocolit nici presa regională, ca să nu mai vorbesc de cea locală. Fie singur („… nepoţii îi urează dragei lor…”), fie cu unul, două sau trei substantive („… pierderea dragei soţii, mame şi bunici…”), corespondentul feminin al adjectivului nu se poate despărţi de acel e, pe care suntem în stare să jurăm că l-am împrumutat de la plural: „dragele mele”. Între decupajele din ziare pe care le avem, unul face o figură separată: pe aceeaşi coloană de anunţuri, primul este cu i („… deplâng trecerea la cele veşnice a dragii noastre mame…”), iar penultimul, cu e („… decesul dragei mele…”).
Logica înşelătoare
Am întrebat pe cei din jur care au în răspundere cuvântul scris cum se explică preferinţa pentru e şi am căpătat o explicaţie aparent corectă: „Câtă vreme spun Marianei mele şi nu Marianii mele, tot aşa trebuie să scriu dragei…”
Şi totuşi: cum e corect?
Din tonul discursului de până aici, s-a putut intui că forma admisă este cu i: dragii mele…, dragii noastre…
De ce?
Logica e simplă: avem de prelucrat o combinaţie clasică dintre un substantiv şi un adjectiv, pe care trebuie să le aşezăm la un caz oblic – genitivul sau dativul. Acestea se formează de la plural, la care adăugăm articolul hotărât: o dragă mamă → nişte dragi mame → (al…) unei dragi mame
SINGULAR PLURAL GENITIV-DATIV
sau, pe scurt: o dragă mamă → nişte/(al…) unei dragi mame
SINGULAR PLURAL şi GENITIV-DATIV
De unde apare greşeala?
În gramatică, se spune că un adjectiv aşezat după substantiv (adică acolo unde îi este locul natural) califică, pe când pus înaintea acestuia, identifică. Altfel zis, e mai puternică însuşirea plasată înaintea obiectului şi de aceea vorbitorii preferă o asemenea poziţionare.
Putem evita eroarea?
Desigur: refacem topica (inversă). Ştiind că ordinea firească este substantiv A adjectiv, vom relua traseul: o mamă dragă → nişte mame dragi → nişte/(al…) unei mame dragi
SINGULAR PLURAL GENITV-DATIV
sau, pe scurt: o mamă dragă → nişte/(al…) unei mame dragi
SINGULAR PLURAL şi GENITIV-DATIV
Sunt imposibile combinaţiile mame *drage/(al…) unei mame *drage.
Există cuvântul drage în limba română?
Da, este pluralul de la substantivul dragă: „1. navă sau aparatură cu care se draghează; 2. instrument în formă de sac sau de plasă cu care se colectează organismele vegetale sau animale de pe fundul apelor – fr. drague” (DEX).
Pe ce ne bazăm
În DOOM2 (2005) se menţionează: „drag, adj. /…/ fem. dragă, g.-d. art. dragii (dragii mele fiice), pl. dragi, art. dragile (dragile mele fiice)”.
