Nu!
Din 1986, când a apărut volumul „Pe urmele lui Delavrancea”, de Emilia Şt. Milicescu, numele scriitorului (dramaturg, nuvelist, poet), gazetarului şi artistului (grafician) trebuie redus la două unităţi. Am păţit-o în acei ani, când mă aflam în locuinţa cercetătoarei din calea Dorobanţi pentru un interviu. Impetuos, am deschis casetofonul şi am reprodus eticheta pusă de istoricii literari: „Sunteţi a cincea fiică a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea…” Delicat, dar şi ferm, mi-a pus mâna la gură şi m-a dojenit: „Niciodată să nu mai spui Ştefănescu! Am găsit în mărturiile scriitorului că a dus acest nume ca pe o povară. Tatăl lui era Ştefan Tudorică Albu, iar copilului i s-a spus Ştefănescu, adică «al lui Ştefan». Pe volumul de debut, cu versuri, a scris doar «Barbu», iar apoi mereu a semnat «Barbu Delavrancea»”. (Satul Sohatu era întemeiat de oieri vrânceni.)

S-a operat modificarea?
Da. Manualele de literatură română, dicţionarele importante, antologiile şi referinţele bibliografice au ţinut seama încă din ultimul deceniu al secolului trecut de noua înfăţişare a numelui scriitoricesc. Am văzut însă, în anii noştri, chiar în contexte deosebit de serioase, toate cele trei cuvinte, iar în indicii de nume de la sfârşitul unor lucrări de informare, era trecut la litera Ş: „Ştefănescu-Delavrancea, Barbu”.

Alte revizuiri biografice, măcar la centenar
Aceeaşi Emilia Şt. Milicescu, care vreme de 55 de ani a cercetat şi comentat viaţa şi opera autorului dramei istorice „Apus de soare”, a stabilit limitele biografice: „cea mai plauzibilă” dată a naşterii este 2 aprilie 1858 (Bucureşti), iar a decesului, „înainte de zorii zilei de 30 aprilie 1918” (Iaşi). Aici, lucrările de informare literară nu mai fost receptive, înregistrând probabil fără excepţie datele de 11 apr. 1858 şi 29 apr. 1918. Şerban Cioculescu ne îndeamnă să avem „încredere deplină în privinţa informaţiei, a exactităţii datelor şi a perspectivei timpului” („România literară”, 30 oct. 1986) promovate de cercetătoare. Viorica Milicescu, nora exegetei, întăreşte opinia (telefonic, 28 apr. 2018).

Un accent prea puţin respectat…
De vreme ce DOOM1,2 cere să acceptăm ultima silabă din hagiu, tot aşa trebuie să rostim titlul „Hagi-Tudose” (nu /Hági/ sau /Há-gi/).

… şi un superlativ demn de reţinut
Avocatul Barbu Delavrancea a fost „cel mai strălucit orator al României contemporane” (Titu Maiorescu). În 1902, l-a apărat, cu succes, pe I. L. Caragiale, acuzat de C. Ionescu-Caion că a plagiat drama „Năpasta” după „Nenorocul”, de Kemeny Istvan (un nume inventat). („Discursurile” lui Delavrancea au fost editate şi comentate în 1977 de Constantin Călin.) O dovadă a talentului oratoric este autoportretul lui Ştefan din „Apus de soare”, „o Scrisoare a III-a a teatrului românesc” (Radu Popescu).

O posibilă triadă: şcoala…

„Domnul Vucea”, învăţătorul lui Barbu, este un antimodel pedagogic: „Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic”. Vreun monitor „făcea pomelnicul părţilor de cuvânt”.

… folclorul…
„Una dintre cele mai grele probleme ale trecutului nostru” este stabilirea originii cuvântului „doină”, acceptând opinia lui B. P. Hasdeu că romanii l-au aflat în Dacia şi însemna „cântec tradiţional”.

… şi istoria
La 24 ianuarie 1915, spunea într-o conferinţă: „Carpaţii nu ne despart, ci ne întregesc. […] România este patria noastră şi a tuturor românilor de pretutindeni. E o singură fiinţă etnică. E România celor de demult şi a celor de mai apoi. E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie”. Vorbe actuale după mai bine de un secol…

Alte articole