Nu voi intra în „cazul Caracal”, nu am informaţii decât din presă. Disparate, incoerente, catastrofice, luate, preluate din aer, din zvonuri, din declaraţiile unor persoane.
Trei zile, am fost bombardaţi cu ştiri „senzaţionale”, fără acoperire, bazate doar pe supoziţii, care au creat emoţie şi revoltă. Mult mai grav este că nici autorităţile, începând cu ministrul de resort şi până la „sergenţii” din stradă, nu au fost capabile să facă ordine în acest iureş al comunicării, ba, după cum am văzut, habar nu aveau despre ce este vorba sau ce s-a întâmplat. De aici, această cavalcadă a neputinţei, a incompetenţei crase. Un cap deştept nu am văzut, care să spună stop: ancheta este în derulare, vom oferi informaţii la ora cutare sau cutare; toată lumea la treabă.
Şi acum să revin la o problemă care s-a ridicat şi la Caracal: lipsa de reacţie a instituţiei numită Poliţie, atunci când primeşte o sesizare privind dispariţia unei persoane, fie minor, major, bolnavi sau fără discernământ. Pur şi simplu nu ţi se înregistrează plângerea, pe motiv că poate apare, am mai avut noi cazuri când au fost găsite la rude, la un prieten sau umbla hai-hui prin oraş. Ba te mai şi ameniţă: dacă nu se adevereşte, eşti bun de plată!, spun poliţiştii, cu rânjetul profesional afişat. Exasperaţi, oamenii vin la ziar, ne roagă, plâng, se dau cu capul de pereţi: mi-a dispărut fata, băiatul, tata, mama, ajutaţi-ne! Ce poţi să faci? Nu-i legal, dar publicăm informaţiile, ataşăm o fotografie, le sugerăm să afişeze poza şi prin oraş, mai mult de atât nu poate face un ziar. Între timp poate are loc o tragedie, cum s-a întâmplat la Caracal şi cine mai ştie pe unde. Sigur că sunt şi cazuri despre care tot clamează poliţia, însă de aici şi până a deveni comod, insensibil, este egal cu iresponsabilitate, cu neîndeplinirea misiunii pe care o ai: apărarea şi securitatea persoanei. Poate că acest odios caz va mai scoate pe unii poliţişti din rutină, din lentoare şi comoditate. Însă preţul este condamnabil.
