După un popas de vreo şase luni pe la Curtea Constituţională, Legea pensiilor a fost promulgată de preşedintele ţării. Începând cu 1 septembrie 2019, punctul de pensie va creşte progresiv, până în 2022, când va ajunge la 40 la sută din salariul mediu brut pe economie. Reclamată de mulţi ani de toate organizaţiile pensionarilor, promisă de mai toate guvernele, întoarsă pe toate părţile, se părea că, în sfârşit, toată lumea a ajuns la un numitor comun, din moment ce legea a ajuns în Monitorul Oficial. Mă aşteptam ca instituţiile statului, liderii politici, indiferent că sunt la putere sau în opoziţie, să se apuce serios de treabă, deoarece timpul curge nemilos şi cinci milioane de dosare trebuie recalculate. Nu a cerut nimeni aplauze, deoarece se afirmă că mai sunt neclarităţi, chiar inegalităţi, dar s-a făcut un pas, unul important, iar timpul va aduce corecţiile necesare.
M-am înşelat. În loc să fie considerat un capitol încheiat, diferite persoane, mereu aceleaşi, de la diferite partide, mereu aceleaşi, au pornit un nou război, un nou asalt asupra Guvernului, a PSD, a prim ministrului. Lozincile sunt identice: legea nu este sustenabilă, legea nu are acoperire în buget, creşterile vor fi atât de mari încât vor depăşi posibilităţile ţării de a le susţine, astfel că, în următorii ani, guvernanţii vor fi obligaţi să se apuce de tăiat, de tăiat salarii, vor fi disponibilizaţi mii de bugetari, iar investiţiile vor fi sistate. În fiecare seară, toate posturile de televiziune şi de radio, dispuse a promova scenariile apocaliptice, găzduiesc „purtători de vorbe şi de opinii” care repetă la nesfârşit: faliment, faliment, cu toate că au votat legea.
O soluţie n-am auzit, o propunere de rezolvare, o implicare serioasă, doar este vorba de cinci milioane de oameni, cinci milioane de voturi, este vorba de părinţi, rude, bunici.
Mereu şi mereu: să moară capra vecinului, să-şi rupă gâtul duşmanul, să vin eu în locul lui. Aşa se face politică în România.
