Energia electrică și gazele naturale și-au făcut iar tradiționalele mendre, arătându-și sfidător mușchii noilor prețuri. Celelalte bunuri și servicii au luat exemplul acestor ,,vedete” onorate de hula națională.
Pentru cei mai mulți, care au existența setată doar pentru supraviețuire, șocul scumpirii alimentelor este cel mai resimțit. Într-un interviu pe care unii l-au acuzat de accente paseiste, Dem Rădulescu mă întreba, în zorii economiei noastre originale de piață: ,,Și ce folos dacă acum avem biscuiți turcești în vitrină și mulți dintre noi nu-i pot cumpăra?” Era o exprimare metaforică, desigur, dar exprima drama unei mari părți a populației.
Când vezi că isteric-electoral ți se spune cotidian că veniturile (reale) cresc, dar realitatea este cu totul alta, nu-i așa c-ai vrea să jupoi pe cineva de pielea minciunii în care este deghizat? Privind iar către prețurile alimentelor, am înțeles că neprețuiții noștrii guvernanți, dorind să argumenteze faptul că au totuși un lustru de cultură, și-au însușit ca deviză a managementului zisa celebră a lui Benjamin Franklin: ,,Omul trebuie să mănânce pentru a trăi, nu să trăiască pentru a mânca”…
Așa că mai ușor cu mâncarea. Un șugubăț lovit de stihiile prețurilor zice însă că nu mâncăm pentru a trăi; trăim pentru a ne mânca unii pe alții. Ne devorăm instituțional, cu doctrină, sistematic, prin politici publice fariseice. Prețurile pot fi și instrumente ticăloase de (re)distribuire a bogăției.
Winston Churchill spunea că răul inerent al capitalismului este reprezentat de împărțirea neechitabilă a bogățiilor, în vreme ce bunul inerent al socialismului este reprezentat de împărțirea echitabilă (în teorie, desigur…) a sărăciei. De aproape trei decenii, din cauza guvernanților noștri, unii oftează încă după împărțirea echitabilă a sărăciei.
