29 martie 2024
ActualitatePovestea fără sfârşit a răului din lume

Ion Tudor Iovian: “şi omul n-a mai scos niciun cuvânt”

Povestea fără sfârşit a răului din lume

Profesorul Ioan Ivan, pe numele lui de poet Ion Tudor Iovian, poet optzecist, născut, după cum chiar el spune, în satul Valea lui Ion, de lângă Buhuşi, “satul cu fabuloase zăcăminte de vise” şi-a lansat, la sfârşitul săptămânii trecute, volumul de poezii “şi omul n-a mai scos niciun cuvânt” (Editura Bibliotecii “Costache Strurdza”, 2018, în noua Colecţie Ex-Centrica), în Sala Multimedia a Bibliotecii Judeţeane, instituţie unde a debutat ca “om al muncii”, prin repartiţie guvernamentală, după finalizarea studiilor universitare, în 1976.

Primele poezii le publică în revista liceului “Floare albastră”, debutează cu un grupaj de poeme în Revista Ateneu, este prezent în Antologia “Tineri poeţi”, prefaţată de Eugen Simion, câştigă patru ani la rând Premiul I la Olimpiada de Limba şi Literatura Română. Scrie şi publică. Nonconformist, ca orice tânăr al acelor ani, intră în vizorul organelor represive ale statului, fiind vânat, prins, bruscat, tuns “în cruce”, era anul 1971, cu repetiţie în anul 1973, de data acesta în Bucureşti, momente care l-au marcat şi afectat profund. De altfel, după ultimele informaţii, Ioan Ivan va fi încă mulţi ani în vizorul Securităţii Statului, împreună cu alţi tineri poeţi din Bacău, fiind anchetat în mai multe rânduri, i se suspendă abuziv repartiţia guvernamentală, în 1977, devenind şomer cu studii universitare.

Să alungăm în aer tristeţea. N-a fost să fie!



Consacrarea vine în 1974, când, la propunerea criticului Nicolae Manolescu, i se publică un grupaj de poezii în România literară. Calvarul şi abuzurile continuă şi ceea ce trebuia să devină debutul editorial, în 1982, în urma câştigării unui concurs organizat de Editura Junimea, încălcându-se grav regulile concursului, în loc de un volum, îi apare “o plachetă” de 16 pagini, “Să alungăm în aer tristeţea”, fără nicio explicaţie. Perseverent, talentat, publică permanent în revistele literare, astfel că adevăratul debut se produce în 1983, cu volumul de versuri “Pădurea de pini” (Editura Cartea Românească” – 1000 de exemplare, un adevărat eveniment literar, atunci când, Ioan Ivan devine, la sugestia criticului Mircea Ciobanu, lectorul volumului, Ion Tudor Iovian, poet consacrat definitiv, cartea obţinând Premiul de debut al Editurii, Premiul S.L.A.S.T pentru debut şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România, dublate de criticile semnate de Laurenţiu Ulici, Constantin Călin, Cristian Livescu, Constantin Sorescu, Gheorghe Iorga.

“Presiunea luminii” din 1987 îi aduce premiul “Vasile Alecsandri” al Revistei Ateneu, dându-i priliejul lui Nicolae Manolescu să scrie în România literară o amplă cronică: “Un poet remaracabil, subtil, original este Ion Tudor Iovian (…) un liric deplin format (…) sfâşiat între idealul frumuseţii pure şi realitatea ei nevăzută, viscerală, adesea dezgustătoare”, nota carcteristică a poeziei ioviene, pe care o regăsim şi în viitoarele volume, cu o schimbare de registru începând cu volumul “După-amiază cu scaun gol” (1995), în care sentimentul inutilităţii este atotstăpânitor. Bonom, retras, extrem de sensibil la mişcările şi curentele literare, de care însă nu se ataşează, Iovian îşi continuă drumul singular în literatura română, ceea ce-l determină pe Dan C. Mihăilescu (“Optzecismul în «Opera Omnia» , Dilema Veche, 2011) să afirme “Citească neoxpresioniştii de azi neoexpresionismul lui de acum un sfert de secol, că vor înmărmuri. E de-o actualitate . cum să-i spun? – seducătoare?, contrariantă? Minimalism, deprimism, nevroză, destrămare. Masca şi oglinda ca metaforă obsedantă.”

Vorbeşte Iovian!

Intrigă şi cu următorul volum, şi cu următorul, se apropie şi se departe de Bacovia, îl devorează pe Arghezi, devenind, o arată şi recentul volum “şi omul nu a mai scos niciun cuvânt”, “imaginea abisală a suferinţei (meta)fizice. O anume surzenie şi vorba scurt(at)ă, rară, îl caracterizează drept un ins retractil. Adevăratul Iovian este, însă, cel lăuntric, melcul din propria cochilie, după o confirmă volumul de faţă”, afirmă în Prefaţă recentei cărţi, criticul Adrian Jicu.
Coincidenţă sau nu, lansarea volumului a avut loc, la fel ca şi în 2013, cu ocazia marcării “Zilei Culturii Naţionale”, unde, cum este firesc, “Vorbeşte Eminescu!” Atunci Iovian a lansat incitantul volum „Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau Şi va veni apocalipsa textului” (Editura Junimea, Iaşi, 2012).

La Biblioteca judeţeană, cât timp au vorbit invitaţii speciali, criticii Bogdan Creţu (Iaşi) şi Constantin Călin, despre poezia şi personalitatea poetului Mihai Eminescu) Ion Tudor Iovian şi-a păstrat impenetrabila atitudine de poet strivit de strălucitul predecesor, creatorul de limbă, “poetul naţional”, astfel că timpul nu a mai fost suficient şi pentru a vorbi despre volumul şi poezia lui Ion Tudor Iovian. Nu cred că este cea mai bună decizie o asemenea alăturare, într-un asemenea moment; astăzi stăm de vorbă cu şi despre Eminescu, căruia îi acordăm o zi, două, o lună, un an, un secol, mâine îi dăm cuvântul lui Ion Tudor Iovian, care este “unul dintre cei mai valoroşi poeţi pe care îi are România”, după o spune chiar organizatorul evenimentului. Argumentul că Iovian “ar fi şi eminescian” este forţat şi nelalocul lui. Sau poate fi apreciat ca o onoare! Mă rog.

De la ontologic la axiologic

Publicul, venit în număr mare, sunt încredinţat, fără să impietez numele şi creaţia eminesciană, pentru a-l vedea şi asculta pe Ion Tudor Iovian şi pe “criticii” lui, a acceptat provocarea: Ion Tudor Iovian a trecut de la revoltă, de la strigătul profund împotriva Răului, de la lupta cu paradoxul dostoievskian, la refuzul de a mai comunica. Prezent la mai multe lansări ale cărţilor lui Iovian, criticul Constantin Călin a făcut, mai întâi apel la memorie: “Dacă vă uitaţi în carte veţi observa, din tabelul chronologic, că sunt al doilea care am scris despre poezia lui Ion Tudor Iovian, de la debutul lui, întâmpinându-l cu toate laudele meritate. Şi o să mai vedeţi ceva, viaţa poetului nu a fost tocmai lină, o viaţă cu destule umbre, cu destule motive de ranchiună (!), ceea ce face un specific creaţiei lui Iovian. Vreau să scot în evidenţă relaţia cu totul şi cu totul deosebită dintre viaţă şi text, textul, la Iovian, este încastrat în viaţă, textul este trăit dramatic, textul este cel care provoacă suferinţă, textul nu este neapărat eliberator.

Impresia pe care o ai când îl citeşti pe Ion Tudor Iovian este aceea că el posedă un secret, ceva, ca să-l parafrazez pe Bacovia «ceva ce nu ştie nimeni», mereu este la limita unei profeţii, cel mai adesea sumbre. Poezia lui este poezia existenţelor ameninţate, nu este o poezie a celor fericiţi, nu, este a celor care simt pericolele vieţii actuale. Ce adună poetul în discursul său, el adună toate lucrurile mărunte şi uneori nesemnificative, sau semnificative doar în plan poetic ale lumii actuale şi le împachetează cu un fel de scârbă, pentru a le nega. Există un polemism permanent al lui Ion Tudor Iovian, în fiecare dintre poemele sale.

El apasă dureros pe anumite sintagme, de exemplu «alb funerar», «moarte», «mica vicioasă poezia», care nu e văzută în haine strălucite: «şi ea ticăloasa şi draga de ea/ rusupeşte aşa în transă descheiată la capot/ ambră prin odăile nefericirii fluturi de zăpadă nouă/ dă drumul la gramafon/ cu Mozart şi Palestrina şi Beethoven şi Gershwin să/ inunde plajele zilei/ şi sufletele lor să umble în papuci de casă/ pe străzi cu platani abia înfrunziţi care vor dispărea/ la căderea serii/ prin barurile inseminate cu fierul roşu/ prin cerul lăsat azi foarte jos/ ca să scrii cu briceagul poemele». Cititorul, care nu ştie multe despre biografia sa, se va întreba care e locul lui Ion Tudor Iovian, este, veţi vedea, o lume compozită, lumea străzii, a proximităţii, lumea urâtă de lângă şi de dincolo de noi. Ion Tudor Iovian este şi un poet religios şi vă recomand poezia “ai venit la ai Tăi şi ai Tăi nu Te-au primit”, în care se vede, răzbate sarcasmul faţă de realităţile lumii contemporane. Îmi plac asemenea oameni care cred în poezie şi care cred în dumnezeire”, a spus criticul Constantin Călin.

Ion Tudor Iovian, un poet apocaliptic

Adrian Jicu, după ce reface traseul poetic al al lui Ion Tudor Iovian, cel care se retrage în scris, în care găseşte unicul refugiu, ca protest împotriva celor care l-au abandonat sau îl tratează cu indiferenţă în provincia uitată de lume, descoperă în noul volum şi erotismul neaşteptat care se profilează îndărătul textelor despre condiţia poeziei, la care Iovian se raportează cu acelaşi ataşament agresiv. Textul emblematic pentru înţelegerea modului cum trăieşte el poezia se numeşte «dar ea este dintotdeauna în AND-ul tău», care sintetizează relaţia năbădăioasă a creatorului cu propria creaţie”, precizând apoi noutatea acestui volum, prin următoarele: “Ion Tudor Iovian este un poet eminescian, ce-i uneşte pe cei doi poeţi este problema răului, se ştie că la Eminescu toate au trecut, numai răul a rămas. Iovian este un poet apocaliptic, din zona violenţei, a răului, a golului, a pustiului.

Poezia lui Iovian reface destinul pustnicului Iov, care este îndemnat să se lepede de Dumnezeu, însă Iov, în prima fază, le răspunde, caută argumente, încearcă să-i convingă, pentru a-şi justifica credinţa în Dumnezeu. Asta face şi Iovian. Discursul său este unul polemic cu toţi ceilalţi, el trăieşte poezia, se răzvrăteşte în toate celelalte volume, aici, şi titlul o spune: «şi omul n-a mai scos niciun cuvânt», avem o schimbare de atitudine, Iovian nu-şi mai bate gura, nu mai răspunde, nu o mai ia de la început, volumul acesta îmi dă acelaşi sentiment, Iovian a vorbit, a spus ce avea de spus, şi schimbă strategia, e un fel de închidere în sine, după ce a strigat, a urlat, a ales să nu mai spună nimic”, a sintetizat Adrian Jicu.

Poezia care emană energie

Prezent ca invitat de onoare, criticul Bogdan Creţu, care a vorbit, în deschidere, despre Eminescu ca “poet naţional”, a făcut câteva referiri şi la poezia lui Ion Tudor Iovian. “Poezia lui Ion Tudor Iovian pare una postapocaliptică, polemică, este mult bacovianism, dar nu în retorică. Este o poezie descurajantă, este o lume în care Iisus este privit de după perdea, dar nimeni nu-i mai iese în întâmpinare. Lumea lui Iovian este toxică, dar este frumoasă. Este o poezie care emană energie, pesonajul principal al cărţii este Iisus, un Iisus stingher, nebăgat în seamă, care nu-şi mai recunoaşte lumea pe care a lăsat-o şi pe care a iubit-o şi pentru care s-a sacrificat. Este o lume toxică, urâtă, murdară, care nici nu mai îndrăzneşte să-L primească, să-L privească pe Iisus. «şi ai Tăi Ţi-au dat ură şi scuipat şi frig şi/ întuneric şi oţet şi sânge/ şi ai Tăi Ţi-au trântit uşa în nas/ Ţi-au aruncat lumina odată cu scârna lor şi frica/ s-au lepădat de tine/ de parcă ai fost ciumat/ s-au scuturat/ de picurii de lumină cu care le-ai amintit că sunt/ nemuritori/ s-au lepădat de gânduri/ de cuvinte/ de tine/ s-au lepădat de de ei înşişi/ din cer.»

Nici o iertare nu mai este posibilă, spune autorul şi, totuşi, obsesia poeziei lui Iovian este Cuvântul, care dă naştere unor poeme frumoase, complicate, cu vers lung, cu o cadenţă care ţine ritmul ideilor. Şi devine grav, când lumea nu mai încape în cuvânt, când poezia nu mai secretă sens, totul se pierde încă de la prima poezie. Totul vine de la viaţă poetului, când viaţa devine poezie emană energie, frumuseţe. Mai remarc că Iovian este şi un bun desenator, un grafician de excepţie, desenele lui ilustrează volumul, latură pe care nu i-o cunoşteam. Şi, ca să închei, apocalipsa vine, după cum se vede, se citeşte, atunci când omul nu mai scoate un cuvânt, când comunicarea se întrerupe, ceea ce anunţă evident apocalipsa textului, singura şansă este comunicarea cu Dumnezeu prin poeme, care devine rugăciune. Ion Tudor Iovian nu ne surprinde cu acest volum ci ne invită, pentru a-l înţelege, pentru a-l iubi, să-l citim”, a mai spus Bogdan Creţu.

Răul n-a dispărut nici după sacrificiul lui Iisus

Finalul a aparţinut poetului Ion Tudor Iovian, care a mulţumit pentru aprecieri şi, contrar titlului cărţii, a vorbit, a spus mai multe cuvinte, menite să lămurească unele sintagme. “Provenienţa poveştii fără sfârşit, povestea răului în lume, care n-a fost şi nu va fi rezolvată, problema suferinţei fără de vină, suferinţa de a fi pur şi simplu, suferinţa de a fi om, de a fi om nedreptăţit, dorinţa de a dispărea din lume, din pricina unui Dumnezeu care te-a zămislit dar te-a abandonat. Cărui Dumnezeu te închini, Iov cu cine stă de vorbă, răul este în Dumnezeu?

Ne răzvrătim împotriva cui? Şi de aici alte şi alte întrebări pe care ni le spunem fiecare dintre noi. Una ar fi de ce Creatorul nu a creat o lume fără suferinţe. De ne-a făcut culpabili, capabili de rău? Răul n-a dispărut, chiar şi după sacrificiul lui Iisus, din contra, răul se înmulţeşte, creşte. În fiecare dintre noi există mici «iovi», în relaţia noastră cu Dumnezeu”, a spus, totuşi, în final, Ion Tudor Iovian.
O carte dureroasă prin adevările enunţate, nu-i uşor şi nici comod sufleteşte să o citeşti, dar merită parcursă până la ultimul vers.
Şi o altă surpriză, care merită remarcată: volumul a fost tipărit cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean.

De acelaşi autor, în afară de titlurile deja cele enunţate: „Şoricelul Kafka pe foaia de hârtie (mica vicioasa poezia)”, Editura Axa Botoşani, 1999; „Pagini alese. Doar o înfiorare între cuvinte”, Editura Plumb, 2001; „Gherla imaginarului arghezian” (eseu), Editura Plumb, 2003. Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău; “Baby-secol…Elegii, după victorie, la tobă, cinele şi corn englez”, Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2004. Premiul pentru poezie a USR, Filiala Bacău; “Îţi voi injecta poezie în sânge, Antologie”, Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera Omnia, Iaşi, 2011; „Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau Şi va veni Apocalipsa textului”, Editura Junimea, Iaşi, 2012.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri