Din când in când ni se umfla muschii mintii si ne aducem aminte ca suntem impartiti in doua tabere: bugetari si privati. Si sa ne masuram puterile si sa cuatificam cine din truda cui suge mai mult, cine trândaveste mai mult, cine produce mai multe saibe pe minut, cine are mai mult PIB in buzunare. Si cel mai important, nu cine lucreaza mai mult pentru avutia nationala, ci sa ne masuram echitatea platii muncii. Avem si aici un oarecare paradox: conform unui sondaj recent, românii cred ca munca este singura modalitate de a ridica tara pe noi culmi de glorie sI bunastare. Dar nu facem mai nimic pentru asta.

N-avem altceva de facut acum decât sa numaram zilele libere pe care le are cutare sau cutare categorie profesionala. Iar la numaratoare a iesit ca in timp ce numai vreo 40% dintre angajatii de la privat au primit liber de 1 sau 2 mai, bugetarii stau cu mult mai bine la acest capitol. Nu-i asa ca e un bun prilej de râca? Unii spun ca este! Pe de alta parte, bugetarii stau mai prost cu banii decât angajatii din mediul privat, iar asta ar mai echilibra balanta nefericirii. In plus, cei din privat ar avea si ei dreptul la zilele libere instituite prin lege, sau la zile in compensatie, dar vedea-i-as pe acei multi angajati care se ratoiesc la patroni sa le fie respectat acest drept, mai ales când patronul le arata sperietoarea concedierilor.

Pe vremuri, exista un gen similar de conflict, dar cum toti eram angajati la stat, atunci lupta de clasa era intre muncitorime si intelectuali. Strungarii, sculerii, matriterii aveau inoculata ideea ca profesorul este un individ mai degraba inutil si tolerat in societatea dictaturii proletariatului. Ba chiar se aiura ca lumea ar fit trait mai bine daca profesorul sau artistul nu ar fi mâncat banii poporului. Argumentul forte: pe usa scolii nu iese nimic vandabil, profitabil, nu poate nimeni sa spuna ca profesorul a produs ceva palpabil. Pe când pe poarta fabricii iesea scula pe care o puteai vinde imediat si aveai cu ce realiza planul.

Obsesia egalitatii si a falsei competetii intre bugetari si “privati” este, insa, o prostie. Suntem cu totii parti ale unui sistem care are nevoie de fiecare dintre noi. Din pacate, un sistem defect pe la incheieturi, dar asta nu e vina angajatului. Fluturasii de salariu nu trebuie sa arate la fel, iar competenta ar trebui sa primeze in ambele sisteme.