– prof. Daniela Silvia Bîrzu, omul care a ”sfințit locul”, și-a încheiat activitatea de profesor și de director al Colegiului Național de Artă ”George Apostu”
Un citat celebru, atribuit lui Albert Einstein, spune: ,,Ce faci pentru tine dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii rămâne pentru eternitate”. După 25 de ani, în care și-a pus toate resursele în sprijinul Colegiului Național de Arte ”George Apostu”, în calitate de profesor și, timp de 15 ani, de director al instituției de învățământ vocațional, Daniela Silvia Bîrzu s-a retras din activitate, începând cu 8 septembrie 2025. Reacțiile comunității școlare, dar și ale comunității locale, la această veste arată iubirea și respectul pe care generații întregi de elevi, profesori și părinți le poartă unui om care prin energia sa mereu pozitivă a atins suflete și a influențat destine.
La ultimul Consiliu Profesoral, pe care l-a convocat, pe 4 septembrie, în calitate de manager al Colegiului Național de Artă ”George Apostu”, foști și actuali colegi și elevi, colaboratori, prieteni, jurnaliști i-au fost alături, într-un eveniment special, în care muzica, emoția și lacrimile de pe chipuri au transmis cel mai bine însemnătatea acestui moment. Și, totuși, care este adevărul din spatele zîmbetului seren al ”Doamnei Bîrzu”? Astăzi, puțin din povestea unui ”om al școlii”, cu o activitate didactică de 42 de ani, din care 25, în sprijinul învățământului vocațional băcăuan.
”Plec cu sentimentul misiunii îndeplinite”
Laura Huiban: Ce v-a împlinit cel mai mult în cariera de profesor și în funcția de director al Colegiului Național de Artă ”George Apostu”?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: Pentru mine, a fi profesor nu a fost doar o profesiune de credință, ci o vocație! În demersul meu didactic, am dăruit tot ceea ce am avut mai frumos în suflet, i-am considerat pe toți copiii proprii mei copii, de multe ori ducând pachețele cu mâncare copiilor necăjiți, medicamente celor fără posibilități, uneori fiind importantă chiar și numai o vorbă bună, o mângâiere, oferite celor care erau lipsiți de dragostea părintească! Cel mai mult mi-a plăcut să fiu dirigintă, atunci am fost cea mai fericită, pentru că eram mama tuturor copiilor și asta mă făcea să mă simt împlinită!
La Liceul de Artă am fost diriginta primei promoții de Arhitectură, care a absolvit în anul 2003. Am fost diriginta unor promoții de arhitecți, concomitent cu funcția de consilier educativ, fiind foarte atașată sufletește de copii, am mers în excursii frumoase, am organizat multe baluri în sala de sport, concursuri care le plăceau foarte tare, am dorit permanent să le creez momente memorabile și să le fac trecerea prin școală cât mai frumoasă, încât amintirile lor să fie luminoase! Și, din toate reacțiile foștilor elevi, îmi dau seama că am reușit!
Laura Huiban: Care sunt lucrurile de care sunteți mândră, privind înapoi?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: În anul 2008, am dat concurs pentru funcția de director. Timp de 8 ani, până în 2016, am reușit să schimb total aspectul liceului, am reușit să obținem, în anul 2011, titulatura de ”Colegiu Național de Artă”, în 2012, titulatura de ”Școală Europeană”, activitatea tuturor secțiilor colegiului a devenit din ce în ce mai vizibilă, elevii s-au clasat, ani la rând, pe primele două locuri în ceea ce privește rezultatele la olimpiadele naționale, la concursuri internaționale de specialitate, la examenele naționale, ceea ce este meritoriu și foarte concludent pentru seriozitatea cu care se muncește aici.
Între 2016 și 2018 am preluat, ca dirigintă, o clasă de muzică și coregrafie, iar între anii 2018 și 2021 am fost director adjunct. În anul 2021 m-am prezentat la concursul național de directori, l-am promovat și mandatul este până în ianuarie 2026.
Au fost ani frumoși, chiar dacă au fost multe greutăți, multe provocări, frământări, nopți nedormite, însă important este că greutățile nu au avut impact asupra copiilor și colegilor și sunt fericită că am reușit să le creez o atmosferă plăcută, caldă, propice obținerii de performanțe. Am inițiat în acest timp trei spectacole, devenite brand-uri pentru colegiu: „Magia Crăciunului”, „Simfonia Primăverii” și „Concert fără sfârșit”, cel din urmă destinat absolvenților Colegului Național de Artă ”George Apostu”.
Așadar, plec cu sentimentul misiunii îndeplinite, a omului care s-a străduit să facă tot posibilul pentru ca toți copiii și colegii să aibă cele mai bune condiții pentru a se putea dezvolta, iar părinții să aibă încredere pentru a-și aduce copiii la acest colegiu.
Laura Huiban: Ce v-ați fi dorit să mai realizați, dar n-a stat în totalitate în puterea dumneavoastră? Aveți vreun regret?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: De regretat, nu regret nimic din ceea ce am făcut, pentru că, la momentul respectiv, a fost tot ceea ce se putea face omenește!
Din anul 2012, când am preluat cele două grădinițe, „Step by step” și „Spiru Haret”, a început un capitol despre care nu știam nimic, dar care mă neliniștea profund, prin complexitatea muncii, prin cerințele care trebuiau îndeplinite, prin standardele care trebuiau atinse, a fost o adevărată aventură în necunoscut, o adevărată luptă, însă am reușit, în patru ani, să aduc liniștea și bucuria pe chipurile copiilor, ale colegilor și, în special, ale părinților! Nimic nu a fost ușor, dar am reușit și mă simt împlinită!
Laura Huiban: – Aveți o vechime în învățământ de 42 de ani, din care 25, la Colegiul Național de Artă ”George Apostu”. ”Doamna Bîrzu” este pentru ceilalți omul care poartă mereu un zâmbet pe buze. Viața v-a fost mereu ușoară? Cum a început drumul de profesor?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: Viață ușoară? (râde, nota mea). Nu! În anul 1983, am terminat Facultatea de Litere din Bacău, specializarea Engleză-Franceză, am primit repartiție guvernamentală la Dumbrava-Răchitoasa și, pentru că acolo nu se putea face naveta zilnic, am primit o detașare la Școala Generală din Sascut-sat, unde am făcut naveta timp de doi ani. Aveam deja un băiețel de 10 luni când am luat licența și a fost o adevărată aventură să fac naveta! Între timp, copilul a împlinit un an și l-am dat la creșă. Eu plecam dimineața la 7.30 cu trenul, până la Sascut, iar de la gară, până la școala din Sascut-sat, aveam 5 km de mers pe jos – un km și jumătate prin câmp, iarna fiind o adevărată provocare să mergi prin nămeții până la genunchi! Cel mai rău a fost faptul că băiatul meu se îmbolnăvea foarte des la creșă și mi se rupea sufletul când îl chinuiam cu injecții cu penicilină.
Din acest motiv, m-am transferat la Biblioteca Județeană, unde am lucrat ca bibliotecar până după Revoluție, în 1990. Deoarece tânjeam după catedră, am revenit în învățământ, ca titulară la școala din comuna Nicolae Bălcescu. Între timp, a venit pe lume și al doilea băiat. Am avut detașări la Școala 19 (astăzi, Școala Gimnazială ”Al.I.Cuza”, n.m.), la Școala 18 (astăzi, Școala Gimnazială ”Spiru Haret”), la Liceul Sanitar, iar, în anul 2000, mi-am început activitatea la Liceul de Artă „George Apostu”.
”Eu am mare încredere în copiii de azi, în tineri”
Laura Huiban: În ce fel s-a schimbat, din perspectiva dumneavoastră, sistemul educațional românesc, față de momentul debutului dumneavoastră în carieră? Altfel spus, cum îl vedeați, ca tânăr profesor, și cum îl percepeți, astăzi, cu experiența pe care o aveți? Ce vă bucură și ce vă îngrijorează?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: Cum era învățământul când eram tânără debutantă? Nu era nici atunci ușor, am făcut și curățenie în școală, cot la cot cu bunicii și părinții copiilor, am înghețat de frig, că nu era căldură, nu existau mijloace de transport, mergeam la strâns recolta de pe câmp cu copiii, însă exista RESPECT pentru școală, pentru cadrele didactice!
M-ați întrebat cum percep ceea ce se petrece acum! Greu de răspuns! Eu sunt, practic, veterană în învățământ, însă mărturisesc, cu oarecare jenă, că nu prea mai înțeleg nimic din ce se întâmplă! Parcă suntem nu numai spectatori, ci și personaje, din păcate, într-un teatru al absurdului! Totul se petrece pe repede înainte, pe nemestecate, practic, și nu prea pricep unde se va ajunge! Și ce e mai trist este că, pe termen lung, va fi afectată întreaga societate și asta este periculos!
Există ceva ce mă supără foarte tare, pentru că este nedrept și neadevărat! Se zice, din ce în ce mai mult, că „tinerii din ziua de azi” nu sunt buni, nu învață și tot felul de lucruri care nu sunt adevărate! Nu există, ce-i drept, pădure fără uscături, însă, să etichetezi o întreagă generație este nedrept! Eu am mare încredere în copiii de azi, în tineri, numai că este foarte important să se simtă iubiți, văzuți, înțeleși și, foarte important, respectați! Trăim vremuri în care este mai important să asculți, să fii empatic, să oferi atenție, mai curând decât bani! Oferiți dragoste, atenție copiilor, tinerilor, încurajați-i să-și dezvăluie temerile, sufletul și atunci veți vedea cum înfloresc!
Eu rămân, indiferent de etapa în care se află viața mea, cu sufletul alături de copii, de colegi și dacă cineva consideră că pot fi de folos cu un sfat, cu o îndrumare, mă poate solicita! Voi răspunde cu mare drag și voi fi aceeași persoană care, pentru un timp, a avut privilegiul de a face parte din viața lor!
Laura Huiban: Ce elevi sau colegi ori generații de elevi v-au marcat în mod special și pentru ce motive?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: Consider că nu se poate face educație, management fără IUBIRE! IUBIRE PENTRU OAMENI, SĂ (TE) DĂRUIEȘTI! Asta am dorit permanent, am vrut ca toți cei din jurul meu să se simtă iubiți, văzuți, înțeleși și am făcut în așa fel ca cerințele și așteptările să nu fie o corvoadă! Și sunt mulțumită că am lăsat urme frumoase în sufletele tuturor și că, în special, am putut ajuta copii care au meritat cu prisosință să li se ofere o șansă! Și aș aminti aici cazul unui copil din Sănduleni, un talent impresionant la pictură, care fără susținere materială nu ar fi putut să urmeze cursurile unei școli în Bacău și care, prin forțe proprii, printr-o muncă asiduă, uneori aproape nepământeană parcă, a ajuns, acum, asistent doctorand la Facultatea de Arte din București! Este vorba despre Ovidiu Rusu, al cărui parcurs a fost mediatizat în diferite momente ale devenirii sale!
”Am în pregătire o carte autobiografică”
Laura Huiban: Care au fost cele mai dificile momente din cariera de director sau de profesor?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: Am spus că au fost, dincolo de glamour-ul vizibil, multe provocări, momente de tristețe provocate de o prea mare ușurință de a eticheta persoane, fără a le cunoaște cu adevărat! Și mă refer la faptul că, fiind soția unei persoane publice, deși personal nu am făcut și nici nu am de gând să fac parte din vreun partid, am fost asimilată, constant, orientării politice a soțului meu, ceea ce a fost o povară pentru mine! Din păcate, există prejudecata că dacă ești soția unui politician, trebuie automat să fii săracă cu duhul, urâtă și îngălată! Iar dacă se vede că nu corespunzi „tiparului”, trebuie musai să fie ceva necurat la mijloc! Pentru că, din păcate, ne este greu să acceptăm că pe un om chiar îl duce capul și a ajuns unde este prin muncă grea, prin forțe proprii și nu altfel, însă lucrurile astea nu mă mai preocupă demult, pentru că, pentru fiecare, este grăitor modul în care se raportează la ceilalți, acesta fiind o reflexie a sinelui!
Laura Huiban: Un om cu energia dumneavoastră sigur are planuri pentru viitor. Și ce veți face în continuare?
Prof. Daniela Silvia Bîrzu: Am citit undeva că „a-ți face planuri e modul lui Dumnezeu de a râde de tine!”. (Râde, n.m.) Însă trebuie să ai o perspectivă, să tinzi mereu spre ceva, că de asta trăim, să ne fie dragă viața și să putem să fim și să aducem bucurie celor dragi! Pensionarea nu înseamnă sfârșitul vieții, asta este o concepție total greșită! Din punctul meu de vedere, e un nou început, al unei etape din viață pentru care trebuie să fii recunoscător că ți-a fost dăruită și să o onorezi trăind frumos și cu demnitate!
Am în pregătire o carte autobiografică, intitulată „Cu Viața, braț la braț…” pe care sper să o pot publica în primăvară și, de asemenea, o culegere de întâmplări triste, dar relatate cu umor, pe care m-am gândit să o intitulez „Viața, ca o glumă”! Iată că v-am dezvăluit câteva din proiectele mele viitoare.
Elena Cătălina Samoilă:
”Doamna profesoară, voiam să vă scriu un mesaj de mulțumire pentru anii pe care i-am petrecut alături de dumneavoastră. Ați fost o profesoară excepțională, un om cu o bunătate și o energie de nedescris… ne-ați crescut pe toți, ne-ați format ca oameni, ne-ați arătat calea. Să știți ca mi-ați rămas în suflet, dumneavoastră și toți profesorii pe care i-am avut în cei patru ani de liceu, am fost binecuvântată de Dumnezeu pentru că am fost admisă la Liceul de artă, deși eu fiind de la țară nu aveam nicio pregătire. Am fost binecuvântată pentru că v-am cunoscut… Vă rog să rămâneți la fel de frumoasă și de bună. Vă respect, vă îmbrățișez și vă iubesc! Vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru noi” Vă mulțumesc pentru ca ne-ați făcut oamenii de astăzi!”
Andreea Duma:
”Doamna dirigintă, vreau să încep prin a vă felicita pentru tot ceea ce ați făcut pentru noi toți, cei care v-am fost elevi, pentru unii ați fost și mamă ( mă simt vizată) și pentru toată dragostea ce ați emanat-o întotdeauna, chiar dacă nu a fost ușor. Viața este un carusel de urcușuri și coborâșuri, iar dumneavoastră ați făcut față cu brio și ați inspirat și în cei din jurul dumneavoastră încredere când poate lucrurile nu erau roz.
Vreau să vă felicit pentru omul bun ce sunteți ( pentru ca așa ați ales – într -o lume a naibii de rea, dumneavoastră să fiți îngerașul bun) și sufletul bun ce îl aveți ( tot pentru ca așa ați ales).
Vreau să vă mulțumesc în primul rând, poate nu am făcut-o niciodată îndeajuns, pentru sprijinul pe care mi l-ați acordat în acei ani când chiar aveam nevoie de sprijin. O vorbă bună și un sfat fac mai mult decât orice. Vă iubesc și o să vă prețuiesc toată viața mea, pentru ceea ce ați însemnat și însemnați și în prezent pentru mine. Vă doresc multă sănătate, pensie relaxantă și să nu pierdeți niciodată spiritul liber ce îl aveți în dumneavoastră. Băieții dumneavoastră sunt mândri să aibă o așa mamă frumoasă și puternică, domnul Ilie să aibe o așa soție. Vă cuprind și sper să ne (re) vedem cu bine la întâlnirea de 10 ani a promoției noastre unde ați fost mămica noastră”.
Prof. Andreea Zodian:
”Absolventa de odinioară nu ar fi putut deveni profesoara de astăzi fără oameni ca dumneavoastră, care au crezut în ea, au sprijinit-o și au văzut dincolo de visuri un sens. Un mare MULȚUMESC pentru toată susținerea și pentru mâna întinsă de fiecare dată, pentru încrederea pe care mi-ați oferit-o și pentru că ați crezut în mine chiar și atunci când eu poate mă îndoiam. Faptul că mă priviți cu atâta drag și lumină este pentru mine cel mai frumos dar. Sunt binecuvântată să vă am alături și vă port în inimă cu recunoștință și dragoste!”
