După decembrie 1989, 1 Mai nu a mai fost sărbătorit prin festivități oficiale, doar partidele naționalist comuniste încercând să ducă tradiția proletară mai departe, cu puțin succes. Nu-i nimc, democrația consolidată de după anii 2000 (care a pus în calendar ziua liberă de 1 mai) și creșterea nivelului de trai au transformat această dată în prilej de distracție pentru toate vârstele. Cei mai ”copți” pe la margine de pădure cu legendarul grătar și suprema bere, tinerii pe la festivaluri de muzică (???!!!) mixată de DJ neapărat străini, iar cei mici pe unde-i scapă atenția părinților și bunicilor. Și iată cum, peste epoci și guvernări de tot felul, românii se mai folosesc de un prilej pentru a sărbători ceva – Ziua Muncii. Indiferent dacă sunt angajați la butic sau în multinațională, funcționari prin birouri, pălmași cu acte la patroni ori exploatați”la negru”, pensionari sau studenți, cu toții se bucură c-a venit ”întâi de mai”. La mai multe să avem!
Nimic nou sub Soare – americanii au început, rușii au confiscat, cu toții s-au supărat
Totul a început pe la 1 mai 1886, când sute de mii de americani au ieșit în stradă pentru a cere programul de lucru de opt ore, ceea ce au și obținut. Dar povestea nu se oprește aici. Peste trei zile, în Piața Haymarket din Chicago se adună peste 65.000 de demonstrați și încep violențele. O bombă este aruncată spre polițiștii veniți să-i potolească, 66 dintre ei sunt răniți, iar șapte mor ulterior. Poliția ripostează cu focuri de armă, două sute de muncitori sunt răniți, câțiva mortal.
Opt lideri sindicali sunt judecați, șapte condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani de închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8. Au mai urmat alte greve și manifestații, în SUA și în Europa, prilej cu care mișcarea comunistă internaționalistă a încercat să confiște ziua. Așa că Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”) în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Ca și la noi, Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor și drumurilor aglomerate. După Al Doilea Război Mondial, ziua a fost folosită în scop de propagandă, dar a fost făcută suportabilă pentru populație cu ajutorul petrecerilor la iarbă verde mai ales, acolo unde carnea la grătar și băutura rece mai alinau amarul clasei muncitoare.
”Turnătorii” vechi și noi de 1 Mai
Domnul Romică are 57 de ani și se declară ”nostalgic, dar doar parțial” după vremurile dinainte de 1990. Copilăria, adolescența și o bună parte a tinereții petrecute sub steagul marelui Partid îi trezesc amintiri, aproape toate frumoase, că așa-i cu trecutul – pe măsură ce se depărtează devine tot mai suportabil! A fost pionier și utecist, dar a ieșit în stradă de bucurie când a căzut Ceaușescu, deși după aia a avut și momente de regret în tranziție și capitalism sălbatic. Acum e mai liniștit și deapănă zâmbind amintiri despre Ziua Muncii. ”Era prin 70 și ceva, înainte de cutremur, tata muncea la CPL și i-a scos de 1 Mai să defileze prin oraș. M-am rugat de el și m-a luat și pe mine la manifestație, că eram mărișor, prin școala generală. Pe vremea aia, pe lângă steaguri și lozinci, se purtau și tablouri cu fețele mai multor membri ai Comitetului Central, nu ca după aia, când numai nea Nicu și Lenuța aveau voie să fie proslăviți. Până să intrăm la defilare prin fața tribunei oficiale, așteptam pe o stradă lăturalnică și oamenii se distrau cum puteau. Mai glumeau, jucau bâza, se mai ghionteau, de, ca muncitorii… La un moment dat, unul i-a făcut o chestie cam deplasată unui coleg care purta portretul unui mare activist PCR. Ăla, enervat, se întoarce și-i zice: ”Bă, când ți-oi da un sfânt de ăsta comunist peste cap îți trece pofta de prostii!” Toată lumea a râs, am defilat, pe urmă am mers la mici, bere și vată pe băț, că era o zi frumoasă. Dar tărășenia abia acum începe. Cineva l-a turnat pe ăla cu ”sfântul” și s-a trezit chemat la Securitate, dar nu numai pe el, și pe tata, și pe alții care erau prin jur. N-au pățit nimic, că nu era teroarea așa mare, dar tot au tras o spaimă din cauza tovarășilor!” Domnul Romică dă din cap de parcă și-ar legăna această aducere aminte pentru a o pune la loc în sertarul cuvenit. Nu vrea să răspundă provocării despre dizidență și opoziția clasei muncitoare față de regim: ”Să fim serioși, vorbim despre în care încă se trăia destul de bine în România, Ceaușescu încă se împrumuta să dezvolte țara, încă nu se apucase nebunul să dea înapoi banii și să ne înfometeze!” Cum petrece acum 1 Mai? Simplu, își adună ”familionul” – cum le spune soției, celor tri copii și patru nepoți – și-i duce la iarbă verde, la grătar, bere și… mai puțină vată pe băț, dar se găsesc alte dulciuri procesate care să-i țină loc. Despre o astfel de ieșire, petrecută chiar anul trecut are o poveste ce se leagă de aia veche, din copilărie. ”Să vezi ce-am pățit în 2022! După ce-am trecut de pandemie, când nu ne-am prea adunat, am convocat toată trupa de 1 Mai să ieșim cu toții în familie. Dar nu scăpam de un prieten care se ținea de mine să meargă și el, deși eu voiam să fiu numai cu ai mei. Ca să îl fac pierdut, îi zic cu vreo trei zile înainte că nu mai fac nimic, că au probleme copiii la servicu, că nepoții nu știu ce…. În sfârșit, zice el că asta e și rămâne pe altă dată! În dimineața de 1 mai am plecat cu nevasta pe ascuns, să nu ne vadă prietenul, că stă la vreo două blocuri distanță, și ne-am găsit toată familia într-un loc frumos, unde merg de mulți ani, dar nu-l spun, că pe urmă vine toată lumea și-l strică. Punem noi grătarele la încins, berile și vinul la răcit, ce mai era de aranjat, toată lumea era bucuroasă și n-am băgat-o prea tare în seamă pe nepoată-mea care filma totul și transmitea live pe Facebook. Fata are 11 ani, dar e as în astea cu tehnologia, mă și sperie! Când să ne apucăm de mâncat și de băut, îmi sună telefonul. Mă uit la apel, era prietenul pe care-l fentasem, n-am ce face și-i răspund. ”Ce faci, prietene?”, mă întreabă. Fug într-o parte și zic: ”Eh, stau întins, liniștit acasă, am pus-o penevastă-mea să-mi facă niște clătite”. ”Seriooos, zice, stai întins în picioare sub copac și iese fumul de la grătar și berea e rece de crapă! Crezi că nu te văd? Nepoată-ta transmite totul pe Facebook și chiar acum mă uit la tine, mincinosule!!” Băi, nene, am murit pe loc! A dracului invenție și să le ia naiba de telefoane care te toarnă când ți-e lumea mai dragă. Până la urmă m-am împăcat cu prietenul meu, dar i-am spus lui fii-meu să aibă grijă, că aia mică îi filmează live și când or să vrea să-i facă și un frățior. Doamne ferește!” Îl las pe domnul Romică, pentru că își așteaptă ”familionul” și familia sa de muncitori (unii cu școală profesională, alții cu liceul, câțiva cu licențe și masterate) chiar vrea să se simtă bine de Ziua Muncii.
Vama Veche pe stil nou
O cheamă Denissa, e băcăuancă, îmi spune foarte hotărât că numele ei se scrie cu doi de ”s” și acum face un master complicat într-un fel de complicată specializare în afaceri financiare-politice-euro-bursiere, bineînțeles în limba engleză. Mă privește cu multă milă când o întreb de 1 Mai ca sărbătoare a muncitorilor și îmi răspunde cu tupeu corporatist: ”Tu în afară de steaguri roșii și micii lui Vanghelie mai știi ceva?” Înghit în sec (m-aș uita în oglindă să-mi verific anii, dar nu am!) și încerc să arunc o punte aparent imposibilă cu domnișoara din fața mea. O înduplec folosindu-mă parșiv de amintirile dulci ale celei care pleca naivă studentă la București întru descoperirea luminii cunoașterii, dar și a vieții eliberate de tirania părinților. ”A cam fost un șoc facultatea în București, deși mai știam și eu câte ceva din timpul liceului, dar nu se compară. Cred că norocul meu a fost educația părinților, care m-au lăsat să încerc, să experimentez, bine, cu o discretă supraveghere, n-am făcut excese, cu excepția faptului că m-am îmbătat de vreo dou-trei ori la niște majorate ale colegilor prin clasa a XII-a. Dar nimic grav, nici droguri, nici alte prostii!”, spune Denissa, rotindu-și pe deget părul vopsit în toate culorile curcubeului, pus vreo alte cinci fără nume. Insist cu experiența de 1 Mai și, în sfârșit, zâmbește! ”Hai să-ți zic! Eram în primul an de facultate, mă cuplasem cu un tip din anul trei, un tip destul de mișto, cam superficial, dar avea mulți prieteni și eu voiam să mă… integrez. Mi-a zis să mergem de 1 mai la Vama Veche, unde e distracția maximă. Am zis da și am plecat cu trenul. Bine, la început cică eram vrei 7-8, pe urmă în gară ne-am trezit vreo 30, de-am ocupat aproape un vagon. Încă din Gara de Nord unii s-au apucat de băutură, unii și cu droguri, deja era atmosferă de petrecere. Drumul a fost de show, jumătate dintre noi n-aveau bilet, trei sferturi erau beți, unii drogați, eu nu prea știam cum să fiu cu ei. Mă rog, au fost faze și cu ”nașul”, care ba lua, ba nu lua șpagă de la noi, până la urmă a scos cineva o sticlă de whisky și a tăcut până la Constanța. La Vama Veche am stat prima noapte la cort, era cam frig, oricum n-am prea dormit, că era muzică non-stop și nebunii veneau peste tine să te tragă de picoare afară din cort dacă ațipeai puțin. Ne-am mutat pe urmă într-un fel de pensiune, cam mizerabilă, dar ieftină, unde mi s-a propus o lecție de dezvirginare din partea unui tip mai în vârstă, un fel de guru ce se agita pe acolo cu tot felul de vrăjeli despre găsirea sinelui interior. Nu mai vorbesc despre faptul că – timp de două zile – n-am avut cu cine vorbi cu fetele sau băieții din grup din cauză că erau sau beți, sau drogați, sau… Eu am mai băut, dar n-am pus și nu pun gura/nasul/vena pe droguri, că e o prostie! Cât despre oferta cu dezvirginarea, să fie sănătos nenea ăla, că nu mai eram fată mare încă din liceu, dar să nu știe mama, săraca tot mai crede că m-a controlat cu succes!”
