Dostoievski, Nietzsche și Munch au găsit suferința în inima lumii
Suferința m-a invitat și într-o nișă exclusivistă în care locuiesc Nietzsche, Dostoievski și Edvard Munch. În biografiile lor aflăm despre mari destrămări ale trupului și sufletului. Îi regăsim pe toți trei sub aura unor mari singurătăți, dar și în compania nebuniei (pe Nietzsche și Munch). Când Munch se destăinuie – ,,Teama de viață-mi este necesară, la fel ca boala mea. Fără anxietate și boală, sunt precum o navă fără cârmă […]. Suferința mea este parte din mine și din arta mea. Nu pot fi separate de mine, iar distrugerea lor mi-ar distruge arta” (apud Peter Sragher, ,,Edvard Munch – cum suferința se preface în artă”, în Revista ,,Traduceri literare”, mai 2022) – parcă-i auzim și pe ceilalți doi glăsuind aidoma. N-au avut apropieri fizice, dar s-au întâlnit în universul ideilor. După șase ani de la moartea lui Nietzsche, Munch i-a pictat portretul acestuia. A investit o mare parte din urmele lecturilor operei nietzscheene în acest tablou. Pe noptiera de lângă patul în care pictorul norvegian și-a dat obștescul sfârșit stătea deschis volumul lui Dostoievski, ,,Posedații”, ,,Djasvlene”, în traducere norvegiană. Criticii ruși de artă spun că, în esență, pictorul norvegian a făcut pentru artă ceea ce scriitorul rus a făcut pentru literatură: a întors sufletul uman pe dos, a privit în abis și în vârful pasiunilor care-i sfâșie peoameni, a făcut chirurgia suferinței. Ei sunt convinși de faptul că, precum personajele dostoievskiene, tablourile lui Munch au suferința în carnea sufletului lor. Se insistă chiar și pe ideea că ,,Strigătul” lui Munch pare a fi posedat de unul dintre demonii din… ,,Demonii”. Ei se întreabă dacă n-ar fi nimerit să îndrăznim a privi picturile lui Munch ca pe niște ilustrații de excepție realizate după lucrările lui Dostoievski. Pe Nietzsche îl simțim de multe ori ca parte naturală din saga nordică, norvegiană, alături de Ibsen și Munch. Cea mai importantă operă a lui Edvard Munch, ,,Țipătul” (,,Strigătul”), pictată în patru variante, pare a fi întrupată (și) din suferința pentru care Dostoievski și Nietzsche au trudit atât de elevat pentru a ne-o apropia de suflete. Cei trei au găsit însă suferința în inima lumii. Pe rama uneia din cele patru versiuni ale ,,Strigătului”, Munch a notat un poem care-i trădează sursa de inspiraţie: ,,Mă plimbam pe o cărare cu doi prieteni./ Soarele apunea./ Dintr-o dată, cerul s-a transformat în roşu sângeriu./ M-am oprit, simțindu-mă epuizat şi m-am sprijinit de un gard./ Erau sânge şi limbi de foc deasupra fiordului albastru-negru şi deasupra oraşului./ Prietenii mei au plecat mai departe, dar eu am rămas tremurând de spaimă şi am auzit un țipăt/ infinit străbătând natura” (apud Mihaela Mihăilescu, ,,Picturi celebre: Strigătul, Edvard Munch”, http://istoriesicultura.ro/edvard-much-tipatul. html# more). Era țipătul izbucnit din pieptul suferinței Lumii; strigătul ca o chintesență a Suferinței. Strigătul care subsumează toate vârstele omenirii, începând cu strigătul nou-născutului, al lui Adam, al lui Iov… Mereu, mereu, părinții Strigătului au avut chipul Suferinței. Niște părinți buni, ar spune, în cor, dar cu voci nuanțate, Nietzsche, Dostoievski și Munch. Când privesc ,,Țipătul” lui Munch, simt că în pânza lui încă se mai coace suferința, că fulgerele și marile zvârcoliri ale culorilor dinspre apus îi vor dărui noi virtuți. În tablou țiuie până și tăcerile singurătății suferinței. Distingem în ,,Țipătul” și cel puțin două discursuri metafizice esențiale separate (didactic) de două planuri: unul uman și celălalt natural, separate prin diagonala unei balustrade. Aceste două dimensiuni par a sugera ideea imposibilității coexistenței lor: omul este străin de natură, devorat de modernitate, captiv al propriilor angoase, al demonilor săi interiori, iar natura, la rândul ei, e înstrăinată de om, intangibilă și ininteligibilă. În prima dimensiune îl aflăm pe insul destrămat de marile spaime ale supraviețuirii, locuit de stihiile culcușite în demonul unor mari absențe ale spiritului; divinul, de pildă. Personajul, stihial în esența sa, vrea să se elibereze, să incendieze limitele; spaima de vidul sensului lumii îl face să simtă privirile hulpave ale prăpăstiilor. În celălalt plan, surprindem spectacolul tulburător al unui apus de soare. Asfințitul, născut dintr-o mare violență a culorilor, mă trimite nu doar către un nou început care s-ar putea ivi din acest apus… nietzschean al reevaluării tuturor valorilor sau către acel infern din ,,Demonii” în care au dat în clocot toate zvârcolirile lumii. Unii văd în ,,Țipătul” o natură devenită un spațiu al nemărginirii, un preaplin deopotrivă dorit și înspăimântător, în care omul dorește să se integreze, dar eșuează. Eu văd și speranța lui Nietzsche, dar și oftatul uman dostoievskian pe care-l mărturisește starețul Zosima. Când privești tabloul, nu ți se pare că țipătul său începe să fie însoțit și de strigătul spontan născut din suferințele singurătăților și destrămărilor tale? Recent, cercetătorii, apelând la scanările cu infraroșu, au concluzionat că înscrisul realizat cu un creion de pe una dintre cele patru variante ale ,,Strigătului” – „Nu a putut fi pictat decât de un nebun” – îl are ca autor, neîndoielnic pe Edvard Munch, cel care obișnuia să spună că va picta mereu oameni care trăiesc și simt, suferă și iubesc. Nu întâmplător, una dintre picturile sale a fost numită ,,Dragoste și suferință”, în vreme ce un alt tablou, ,,Femeie îndrăgostită”, este perceput ca Madona suferinței.
Am și neliniști mari raportate la Dostoievski, Nietzsche și la perspectiva religioasă etc., privind suferința. Admitem că suferința copiilor trebuie acceptată fără rezerve în toate situațiile? Când Kolea, din „Fraţii Karamazov”, cuvântă ca un crucificat – „Vreau să sufăr pentru omenire!” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 623) – mă curtează mari îngrijorări, ca și atunci când unii dintre eroii dostoevskieni îmi spun că suferința trebuie mereu sporită. Cu o rară subtilitate, am văzut, Bartolomeu Valeriu Anania argumentează că ,,nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar îngăduite de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume ca devoțiunea omului fata de Creatorul sau, chiar subțiată până la limita de jos, poate fi expresia unei relaţii directe și dezinteresate, independența de orice factor contingent” (,,Introducere la Iov”, în ,,Biblia sau Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 2001, p. 553). Chiar și în contextul demonstrării devoțiunii lui Iov față de Dumnezeu, faptul că nenorocirile lui Iov ,,sunt doar îngăduite de El” îmi destramă mult confortul terestru al supraviețuirii.
