De acea data, gasisem cu usurinta o banca în parcul viu colorat. Acolo am descoperit o oaza a micilor bucurii, a simplitatii cuminti, a comuniunii cu tine însuti. Hlizitul frunzelor, respiratia castanilor, trilul lucios al pasarelelor te dezlipeau de gândul cu care ai venit si te purtau parca în tihna edenica în care s-a trezit primul om. Si toate acestea, în mijlocul orasului.

Intersectând acel calm nefiresc, din când în când mai auzeai cum trece câte-un student absorbit, cu mapa la subrat, sau vreun pensionar la a doua tinerete. În acea liniste, involuntar, atentia mi-a fost confiscata de aleea de la intrare, de unde s-a auzit ceva ca un chiuit puternic. Era o familie tânara, în prima zi de concediu, dupa cum dibuiam eu. În fata parintilor, încordat dar vesel, pedala un baietel de câtiva anisori, pe o bicicleta mica, cu trei roti.

Mergeau doar pe marginea aleii, unde un voal de umbra se întindea gospodareste si se bucura de sine. Doar printre frunze, din loc în loc, câte o raza de soare le mai facea cu ochiul. „Oare, vara, soarele nu se bucura ca exista si umbra?” Ce întrebare stupida s-a trezit în acea clipita în capsorul meu. Trebuia totusi sa dau un raspuns, pentru ca interogatia ma stânjenea ca o scama alba pe reverenda. „Da, se bucura ca exista umbra. Si, când afara e foarte cald, cum e acum, chiar si soarele ar sta la umbra”, mi-am raspuns asa, într-o doara, ca sa scap de mine.

Copilasul se apropia ritmat de banca peste care ma înstapânisem. Îl vedeam cum înainta câtiva metri, apoi se oprea, privea înapoi la mami si la tati, si-i astepta cuminte. Acea asteptare îi încarca rezervorul de încrede în sine si de securitate salutara. Totul se derula ca un ritual initiatic, de o candoare de nedescris. Micutul explora necunoscutul cu lingurita, pe masura puterilor lui. De fiecare data când stationa, îsi întorcea capul, solicita aprobarea ochilor mamei, în reflexia carora copilasul descoperea ca exista si ca e vegheat.

Parintii, în spate, tinându-se de mâna, aratau ca o pâlnie deschisa spre cerul doldora de lumina. Mergeau agale si leganat, ca atunci când nu te grabesti nicaieri. Ca într-o domoala si nevinovata ebrietate. Erau fericiti. Radiau. Poate ca demult îsi imaginasera un concediu exotic, dar portofelul nu le-a dat voie. Poate ca mai erau dintre colegii lor care le trimiteau poze de la mare si-i invitau acolo. Însa astea nu mai contau. Acum erau bucurosi ca se au unul pe altul. Si ca un copilas îi iubeste si le spune mami si tati.

Trecând prin dreptul meu, baietelul mi-a permis ragazul sa îl privesc mai atent. Era pur si radios. Sclipiri de neprihanire rasareau în ochisorii lui. Mâinile mici tineau cu fermitate coarnele bicicletei, de parca era om mare. Picioarele firave apasau pedalele. De acasa pâna în parc tot pedalase, si acum, la mijlocul drumului, era obosit. Gâfâia mototol, încet, ca nu cumva sa-si dea seama cineva ca nu mai poate.
– Haideti, iar ati ramas în spate, striga el catre parintii distrati.
Tatal banuitor, simtindu-i oboseala, a prins mânerul galben din spatele bicicletei si a împins-o câtiva metri în fata, în timp ce copilul si mai vârtos se facea ca apasa pe pedale si se minuna de câta viteza a fost în stare sa atinga „cu fortele proprii”. Era mândru de puterea ce o avea. Ajuns iarasi în fata, se întoarse spre parinti:

– Haideti, iar ati ramas în spate. Haideti mai repede!

Scena se tot repeta. Cu mânerul din spatele bicicletei, tatal si-a condus copilul pâna departe. Pe micut, îndepartându-se, îl auzeam tot mai încet:

– Haideti, iar ati ramas în spate. Haideti!

Parintii, tot în urma, râdeau copios si se bucurau de copilul lor. si era abia prima zi de concediu….
…

Aceasta marturie a fost data de un preot, iar noi am cules-o.

Ni se poate întâmpla si noua, ca acestui copilas, sa credem ca am ajuns în fata. Sesizam ca am evoluat, am reusit ceva în viata, detinem putere si inteligenta. Suntem apreciati, adunam Like-uri, ne merge bine, obtinem o promovare, avem bani, dam înainte. Toate acestea sunt bune.

Pe de alta parte, îi vedem pe parintii nostri în vârsta, mai lenti, mereu ramânând „în urma” cu tehnica, cu informatiile. Nu stiu sa navigheze pe internet, nu cunosc meniul unei tablete. Mereu ne amintesc aceleasi lucruri, sa mergem la biserica, sa ne spovedim, sa ducem o viata curata. Si atunci îti vine sa le spui:

„Ati ramas în urma. Lumea s-a schimbat”. Si totusi, daca am ajuns undeva, este pentru ca ei ne-au dat viata, ne-au propulsat cu „mânerul galben al bicicletei” pe care suntem asezati.
Ni se poate întâmpla ca acestui copilas, sa da înainte, sa fim stapâni pe viata noastra. Poate ca uitam însa ca Tatal nostru ne da tot ce avem si ca fara el nimic nu suntem. Prezenta Tatalui este discreta. El sta în spate, providenta sa se îmbraca în mister. Uneori unii, autosuficienti, chiar cred ca ea lipseste. De aceea, Tatal este acuzat ca ramâne în spate, ca nu tine pasul cu copiii lui, cu tehnica, cu evolutia mileniului al treilea. Unii îl cred departe, ramas în spate, si îi reproseaza: „Hai, iar ai ramas în spate. Hai mai repede!” Atâtia vad în Tatal si în Biserica lui idei medievale care iar tine pe loc, care iar face sa astepte.

Fiule, tot ce ai si tot ce esti reprezinta darul lui Dumnezeu. Mâna sa conduce mânerul bicicletei pe care stai. Înaintarea ta de pâna acum se datoreaza nu atât efortului cu care ai pedalat, cât mai ales ajutorului sau misterios dar real, discret dar puternic, cu care îti poarta de grija.

Pr. Iulian Robu

Exista nu doar cititori, ci si critici literari care, dupa ce au citit câteva pagini dintr-o carte o abandoneaza, considerând-o o aiureala, lipsita de valoare, neinteresanta, imposibila etc. Banuiesc faptul ca fiecare dintre noi s-a confruntat macar cu o asemenea situatie, desi referintele despre acea carte erau favorabile. Câti dintre noi n-au refuzat sa citeasca opere importante ale literaturii universale, desi, la unison, voci critice care apartin unor secole diferite ne spun ca suntem in fata unor capodopere?… Marturisesc, de pilda, gândul ca mi s-a intâmplat sa abandonez un timp “Ulise’’, desi stiam ca James Joyce este un reper esential al literaturii. Când am reluat lectura acestui roman de peste 900 de pagini, m-am acuzat de snobism si iar am renuntat. Mi-am revenit si am… reusit sa citesc romanul, dar când am ajuns aproape de final, acolo unde era prezentat, pe câteva pagini, continutul a doua sertare, desi mai aveam de citit mai putin de o suta de pagini, iar am vrut sa abandonez, aidoma unui maratonist invins de “punctul mort” al rezistentei…
“Ce continea primul sertar descuiat? Un caiet dictando, proprietatea lui Milly (Millicent) Bloom, din care anumite pagini prezentau desene geometrice purtând inscriptia Papli, infatisând un cap mare globular cu 5 fire de par zburlite, 2 ochi in profil, trunchiul vazut din fata cu 3 nasturi mari, 1 picior triunghiular (…); o clespsidra veche, care se rostogolea in sertar continând nisip care se rostogolea inauntru; o scrisoare de la un copil, datata cu 1 mic luni, cu urmatorul cuprins: p mare Papli, virgula c mare Ce mai faci semn de intrebare e mare Eu sunt foarte bine punct paragraf nou semnatura cu parafa m mare Milly fara punct (…); un viol anal (o fotografie, n. n., I. F) de catre un cleric mascul (complet imbracat, ochii coborâti) a unei calugarite femela (partial imbracata, ochii inaltati (…); o taietura de ziar cuprinzând sfaturi pentru restaurarea ghetelor vechi”. Am citat din “Ulise” (Editura Univers,1984, vol. II, pag 368). Sertare cu zeci si zeci de obiecte. Mi-am amintit atunci de Cehov, cel care spunea ca daca in prima pagina a unui roman apare o referire banala la un cui, firesc, trebuie sa ne asteptam ca de acel cui sa se spânzure cineva, ca acel cui sa declanseze o drama, un eveniment… Nu este cazul si la Joyce, dar fie si numai cele câteva zeci si zeci de obiecte din acele sertare pot reface o istorie a orasului Dublin, desi romancierul surprinde doar o singura zi: 16 iunie 1904. Astazi, când recitesc romanul cu pixul in mâna, când rabdarea popasului cugetarii este mai mare, pricep ca James Joyce e urias.
In Irlanda, James Joyce este un patrimoniu national. In urma cu niste ani am rugat-o pe o prietena, fosta eleva, Luiza Tiron, psiholog elevat, care locuieste in Dublin, sa-mi spuna care este perceptia sa, dar si a celor din Dublin, cu privire la creatia lui Joyce…
“Dintre toti irlandezii pe care i-am întrebat, mi-a scris aceasta, o treime nici nu a auzit de J.J., o treime nu a citit si ceilalti au dat raspunsuri evazive (au început Ulysses, nu au terminat-o, nu le-a plăcut, etc.). Doar doua persoane au afirmat ca au citit cartea în intregime. Si pentru ca nu am gasit raspunsuri acceptabile despre Ulysses, de la irlandezii pe care personal îi cunosc, care îl considera totusi pe J.J. unul din cei mai renumiti scriitori pe care Irlanda i-a dat, am cautat idei, impresii, orice, în anumite ziare sau pe diferite bloguri. În editorialul Irish Voice, Debbie Mc Goldrick scria, în iunie 2011: «James Joyce nici nu si-a imaginat vreodata extraordinara popularitate a romanulul Ulysses, care este sarbatorit în toata lumea pe 16 iunie. Dublinul însusi devine centrul unei manifestari internationale în onoarea lui James Joyce. Da, este sarbatorirea unei carti care este dificila, complexa si care a fost citita doar de o mica parte, de o fractie din milioanele care se lauda ca au citit-o. Dar  cei care au facut acest lucru, elita, gasesc o adevarata placere în dificultatea cartii”.

Ion Fercu

Am o mare admiratie si simpatie pentru suveranul pontif (si asta fara nicio legatura cu religia), si nici nu este de mirare, din moment ce Papa Francisc are o extraordinara capacitate de a empatiza, transmitând multa caldura umana, întelegere si compasiune. E harisma întruchipata, si îmi place si ca este foarte popular, ca nu are nimic hieratic în comportament, ca are simplitate si naturalete. Nu e rigid, dimpotriva, e deschis pentru reforme, fiind conectat la viata, la realitatea mereu schimbatoare, privind mai departe, dincolo de dogma. Si îmi place si pentru ca e nonconformist si ca stârneste, prin luarile sale de pozitie, prin ideile novatoare, controverse, ca deranjează pe multi prin curajul de a spune unele lucruri, unele adevaruri tinute multa vreme sub tăcere. Ca ia atitudine în legatura cu problemele grave ale lumii contemporane, amintindu-le oamenilor ca au datoria si responsabilitatea de a salva ce mai este de salvat de pe aceasta planeta „ruinata”. Scrisoarea despre salvarea Planetei, nepublicata în întregime, dar din care au ajuns fragmente în presa, i-a calcat pe bataturi pe multi politicieni, care au declarat ritos ca Papa nu ar trebui sa se amestece în politica, domeniul lor, carevasazica. De parca politica e numai despre putere si despre lupta de a pune mâna pe ea, despre ideologii, care nici macar nu mai sunt clare, în timpurile noastre, amestecându-se intre ele. Sau despre combinatii, manevre, strategii, învârteli si jocuri de interese la scara mai mica sau mai mare. La care se pricep doar „animalele politice”. Nenorocirea este ca politicenii acestia, de moda noua, s-au departat de oameni, ca nu le mai reprezinta interesele. Pentru ca politica înseamna, de fapt, toate treburile noastre, toate nevoile de oameni care convietuiesc, sunt membrii unei comunitati, ai unui „polis”. În cetatea în care traim laolalta e nevoie de masuri concrete, practice, de solutii la diferitele chestiuni de interes comun. Politica nu se face doar în sfere înalte, ci se face cu oameni si pentru mai binele oamenilor. Din pacate, realitatea ne contrazice si vedem tot mai multi politicieni care au fata de oameni o atitudine sfidatoare, crezându-se coborâti cu hârzobul din cer, desi au fost alesi de oameni ca sa lucreze în beneficiul celor multi, a poporului, ca asta înseamna democratie. Or, ei lucreaza doar pentru binele lor personal, acordându-si o multime de privilegii, în totalul dispret al celor care i-au mandatat la alegeri. Si, trebuie sa o spun, am o mare antipatie pentru genul acesta de oportunisti de duzina, de parveniti. Astept demult o iesire din marea letargie nationala (acum si mai molesita de vipie), si o restartare în modul de a gândi si a face politica pe plaiurile mioritice. Vreau sa vad politici eficiente, sa le simt în nivelul meu de trai, sa vad cum colaboreaza între ei politicienii, fie de dreapta, de stânga, din formatiuni diferite, dar actionând spre binele tarii. As vrea ca între politicieni, între cei putini, dar adevarati (mai sunt si din acestia, pe ici, pe colo), care vor sa construiasca, sa existe un dialog cordial, scopul fiind binele public. Astept înca, mai am rabdare, sa vad aceste lucruri, desi stiu (de la Shakespeare citire) ca „asteptarea este radacina tuturor durerilor de inima”. Deocamdata, am o inima tare.

Carmen MIHALACHE

Unul dintre cei mai mari regizori ai lumii, Giorgio Strehler, spune undeva ca „nicio tehnologie nu e în stare sa înlocuiasca ori macar sa imite arta creată de actor”. Si tot el vorbeste despre „arta de a fi spectator”, o arta a carei esenta este participarea si implicarea, iar nu pasivitatea”. M-am bucurat sa vad astfel de spectatori în sala Teatrului Bacovia, la câteva spectacole îndelung aplaudate. Se vedea ca spectacolele sunt întelese, traite, savurate pentru momentele lor de performanta. Mai exact, ma refer la „American buffalo” si la „Zic Zac”. „American buffalo” este o productie a celui mai cunoscut si apreciat teatru independent, Teatrul ACT din Bucuresti, fiind regizat de Cristi Juncu, un atent si subtil analist al sensurilor unui text, recunoscut si pentru felul special în care lucreaza cu actorii, aplicat, minutios, ca un slefuitor de lentile. Si de data aceasta, el si-a ales un text contemporan foarte bine scris, la meserie, de David Mamet, dramaturg si scenarist american de succes. Dar punctul forte al regiei este distributia, Juncu oprindu-se la trei actori excelenti, care dau dovada unei veritabile maiestrii în rolurile încredintate, semnând niste creatii vii, memorabile. Ei sunt Gheorghe Ifrim, Marius Florea Vizante si Vlad Zamfirescu. Într-un text în care absurdul, comicul si tragicul fac un bulversant melanj, trezind surpriza, emotie, si chemând reflectia amara, acest trio actoricesc de zile mari ofera un regal de interpretare. Fiecare personaj este precis individualizat, prin felul de a vorbi, de a se misca, prin atitudine, mici gesturi, priviri, taceri, etc. Cel mai atasant este Bob, baiatul greoi, stângaci, dezorientat, mai lent în gândire, plin de perplexitati, dar cu suflet mare, partitura în care Marius Florea Vizante te nauceste cu inflexiunile vocii, cu o sumedenie de gesturi marunte, hilare, unele oprite la jumatatea drumului, cu un fel de a clipi, de a-si schimba rapid expresia fetei, într-o evolutie de un tragicomic filtrat cu o admirabila inteligenta scenica. Fara cusur este Gheorghe Ifrim într-un pârlit de pungas cu aere de mare gangster, iar Vald Zamfirescu (poate un pic ostentativ, pe alocuri) face un veridic portret de gainar isteric, egoist, panicard, misogin, de o fudula prostie.
Cel de-al doilea spectacol (de teatru dans) care m-a încântat fara rezerve a fost „Zic Zac”. Navalnic, proaspat si racoritor ca o ploaie de vara într-o atmosfera sufocanta, cazând peste un pamânt uscat. Dezinvolt, destept, cu ironie si umor, plin de o sclipitoare, nebuna si fermecatoare verva. Pe buna dreptate multipremiat, având un palmares demn de invidie. Care prisosește în agitata lume a scenei. Andrea Gavriliu, actrita si coregrafa, autoarea spectacolului, chiar da cu tifla, ca un simpatic Gavroche feminin, acestor vechi naravari, numite invidie si bârfa grosolana, meschinarie, care mascheaza (prost) o groaza de lipsuri. De talent, de inspiratie, de caracter. În fine, cine a vazut „Zic Zac”, un sprintar zapping printr-o poveste amuzanta, dar cu zimti, despre un cuplu de îndragostiti si tribulatiile unei relatii acidentate, în care evolueaza cu gratie, aplomb, perfectiune, Andreea Gavriliu, Stefan Lupu si super-hazosul Gabriel Costin (un DJ cu niste costume si cu niste figuri esbulifantasgomatice) se poate declara fericit. „Zic Zac”- un show electrizant, spiritual, scaparator de viu, de un farmec aiuritor!
P.S. Desi nu vreau sa ma amestec în stridenta si stupida querella de pe Internet, total deplasata si nelalocul ei în acest moment, am sa închei cu o propozitie de tot hazul (desigur unul cinic, de umor negru) repetata, în solidar, de cei trei jalnici pungasi marunti din „American buffalo”: Pe unii nu poti sa-i schimbi decât daca-i omori”.

Carmen MIHALACHE

Mai ales dupa 1990 asistam la ceea ce lingvistii numesc pluralizare, uneori ca un simplu exercitiu formal, iar alteori cu un supliment de înteles. Despre politica, de pilda, stim ce înseamna, dar nu putem fi de acord cu prestigiosul dictionar academic (MDA – 2003) sa nu-i dea dreptul suprem de a numi „stiinta si practica de guvernare a unui stat“. Daca veti cauta la cuvintele-titlu substantivul politica, veti avea surpriza de a nu-l gasi decât ca varianta a lui politic si atestat în „Istoria Tarii Românesti de la octombrie 1688 pâna la martie 1717“. Dintre cele 33 de sensuri, retin atentia sintagma „stiinta politica“ („disciplina care se ocupa cu analiza formelor de putere exercitate în state si institutii“), redusa la „politica“; de aici „politica economica“, „constând în masuri, mijloace si experimente pentru realizarea anumitor obiective în economie“. S-a produs o a doua descompunere, s-a pastrat primul termen (în reverberatie semantica, vorbitorul „aude“, într-un limbaj interior, determinantul „economica“) si s-a apelat la capacitatea de a flexiona dupa numar: politica, politici.

La Editura „Alma Mater“ a Universitatii „Vasile Alecsandri“ din Bacau a aparut o interesanta lucrare, „Politici de promovare si prezentare ale produselor si serviciilor“, de Daniela Florescu, asistata stiintific de Catalin Drob (de la aceeasi universitate) si de Catalin Cazan (University of Sydney, Australia). Ceea ce ne-a retinut atentia, din punctul de vedere al lingvisticii, ar fi în primul rând modul de organizare a continutului, înfatisat studentului (el este cititorul-tinta) într-o maniera apasat didactica, adica eficienta. Cele 316 pagini (format A5) sunt prezentate detaliat (pp. 7-12), în capitole si subcapitole pâna la patru niveluri de descompunere ideatica. De exemplu, „7.4.3. Formele de materializare a publicitatii“ sunt enumerate în cinci subcapitole: „7.4.3.1. Presa; 7.4.3.2. Radioul, televiziunea si cinematograful“; 7.4.3.3. Publicitatea prin tiparituri; 7.4.3.4. Publicitatea exterioara; 7.4.3.5. Publicitatea pe internet“, iar „comunicarea interumana“ (8.7.2.) este ilustrata de „comunicarea verbala“ (8.7.2.1.), „comunicarea nonverbala“ (8.7.2.2.) si „comunicarea scrisa“ (8.7.2.3.).

Cel ce parcurge doar bogatul si impecabil sistematizatul sumar are parte de o prima perceptie a continutului cartii (în termenii teoriei informatiei, cuprinsul este un pre-text). „Dictionarul analogic si de sinonime“ ne învata ca aria lexicala/câmpul semantic al temei „marketing“ cuprinde termeni precum produse, servicii, promovare, prezentare, politici (prezenti în titlu) si piata, consumator, cumparare, consum, planificare, mix, pret, concurenta, distributie, desfacere, agent, aprovizionare, cheltuieli, dar si sintagmele planificare promotionala, relatii publice, strategii de promovare, comunicarea în afaceri, politica manageriala, drepturile consumatorilor etc., totul prezent si descris în interiorul lucrarii. O surpriza placută ofera si pseudoprefata „semnata“ de Aristotel si O. Paler. Primul, întrebat cum deosebim un om educat de unul needucat, a raspuns: „Precum viii de morti“. Al doilea, „un om norocos“, considera ca „profesorii care educa copiii merita mai multa cinstire decât parintii care i-au nascut numai, caci acestia le-au dat viata, pe când ceilalti – o viata frumoasa“. Cartea Danielei Florescu, un autentic manual de economie, merita retiparita si o mai larga raspândire.