Unul dintre cei mai mari regizori ai lumii, Giorgio Strehler, spune undeva ca „nicio tehnologie nu e în stare sa înlocuiasca ori macar sa imite arta creată de actor”. Si tot el vorbeste despre „arta de a fi spectator”, o arta a carei esenta este participarea si implicarea, iar nu pasivitatea”. M-am bucurat sa vad astfel de spectatori în sala Teatrului Bacovia, la câteva spectacole îndelung aplaudate. Se vedea ca spectacolele sunt întelese, traite, savurate pentru momentele lor de performanta. Mai exact, ma refer la „American buffalo” si la „Zic Zac”. „American buffalo” este o productie a celui mai cunoscut si apreciat teatru independent, Teatrul ACT din Bucuresti, fiind regizat de Cristi Juncu, un atent si subtil analist al sensurilor unui text, recunoscut si pentru felul special în care lucreaza cu actorii, aplicat, minutios, ca un slefuitor de lentile. Si de data aceasta, el si-a ales un text contemporan foarte bine scris, la meserie, de David Mamet, dramaturg si scenarist american de succes. Dar punctul forte al regiei este distributia, Juncu oprindu-se la trei actori excelenti, care dau dovada unei veritabile maiestrii în rolurile încredintate, semnând niste creatii vii, memorabile. Ei sunt Gheorghe Ifrim, Marius Florea Vizante si Vlad Zamfirescu. Într-un text în care absurdul, comicul si tragicul fac un bulversant melanj, trezind surpriza, emotie, si chemând reflectia amara, acest trio actoricesc de zile mari ofera un regal de interpretare. Fiecare personaj este precis individualizat, prin felul de a vorbi, de a se misca, prin atitudine, mici gesturi, priviri, taceri, etc. Cel mai atasant este Bob, baiatul greoi, stângaci, dezorientat, mai lent în gândire, plin de perplexitati, dar cu suflet mare, partitura în care Marius Florea Vizante te nauceste cu inflexiunile vocii, cu o sumedenie de gesturi marunte, hilare, unele oprite la jumatatea drumului, cu un fel de a clipi, de a-si schimba rapid expresia fetei, într-o evolutie de un tragicomic filtrat cu o admirabila inteligenta scenica. Fara cusur este Gheorghe Ifrim într-un pârlit de pungas cu aere de mare gangster, iar Vald Zamfirescu (poate un pic ostentativ, pe alocuri) face un veridic portret de gainar isteric, egoist, panicard, misogin, de o fudula prostie.
Cel de-al doilea spectacol (de teatru dans) care m-a încântat fara rezerve a fost „Zic Zac”. Navalnic, proaspat si racoritor ca o ploaie de vara într-o atmosfera sufocanta, cazând peste un pamânt uscat. Dezinvolt, destept, cu ironie si umor, plin de o sclipitoare, nebuna si fermecatoare verva. Pe buna dreptate multipremiat, având un palmares demn de invidie. Care prisosește în agitata lume a scenei. Andrea Gavriliu, actrita si coregrafa, autoarea spectacolului, chiar da cu tifla, ca un simpatic Gavroche feminin, acestor vechi naravari, numite invidie si bârfa grosolana, meschinarie, care mascheaza (prost) o groaza de lipsuri. De talent, de inspiratie, de caracter. În fine, cine a vazut „Zic Zac”, un sprintar zapping printr-o poveste amuzanta, dar cu zimti, despre un cuplu de îndragostiti si tribulatiile unei relatii acidentate, în care evolueaza cu gratie, aplomb, perfectiune, Andreea Gavriliu, Stefan Lupu si super-hazosul Gabriel Costin (un DJ cu niste costume si cu niste figuri esbulifantasgomatice) se poate declara fericit. „Zic Zac”- un show electrizant, spiritual, scaparator de viu, de un farmec aiuritor!
P.S. Desi nu vreau sa ma amestec în stridenta si stupida querella de pe Internet, total deplasata si nelalocul ei în acest moment, am sa închei cu o propozitie de tot hazul (desigur unul cinic, de umor negru) repetata, în solidar, de cei trei jalnici pungasi marunti din „American buffalo”: Pe unii nu poti sa-i schimbi decât daca-i omori”.
Carmen MIHALACHE
