Cele de mai sus nu sunt altceva decât doua titluri ale unor povestiri minunate din volumul Adrianei Bittel „Cum încarunteste o blonda”, pe care l-am citit mai demult, cu mare încântare, el ramânând pe primele rafturi, unde sunt cartile preferate, ale bibliotecii mele. Foarte aproape, si nu întâmplator, de Cehov, una din marile mele iubiri.
Prin acuitatea si sagacitatea privirii, prin felul în care stie sa patrunda dincolo de coaja lucrurilor, de suprafata lor comuna, banala, prozatoarea se apropie mult de genialul rus. La fel, prin sinceritatea, firescul tonului, dar si prin compozitia elaborata si rafinamentul stilistic. O pretuiesc mult pe Adriana Bittel pentru talentul ei exceptional de prozatoare (cu observatii psihologice de mare finete, de profunzime) si o urmaresc constant si în rubrica ei saptamânala din „Formula As”, unde face recomandari de lectura, pentru ca am încredere în gusturile sale literare.
M-am întors cu gândul la Cehov, pentru ca l-am auzit invocat, mai deunazi, cu ocazia unui performance de la Centrul de Cultura „George Apostu”. Si mi-am amintit atunci pasaje din povestirile si piesele lui, din marturisirile din scrisori si jurnale. Stiu ca lui Cehov nu-i placeau deloc abstractizarile, doctrinele, analizele si concluziile asupra vietii, el vorbind mereu, insistent, de nepriceperea oamenilor de a-si trai viata.
Pentru mine Cehov nu este un sceptic, un scriitor al deznadejdii, „un martir care n-a reusit sa se opuna destinului, o structura psihica aparte”, dupa cum îl vede Sestov. Nu mi se pare niciun soi de chirurg, cu adânci incizii în straturile vietii, un anatomist cu rece necrutare în analiza sufleteasca a eroilor sai. Ca sa nu mai zic cât de departe sunt de parerea lui Gorki, dupa care Cehov era „mai rece decât diavolul”. Dimpotriva, eu îl vad ca pe un mare revoltat, îndragostit de viata, de firescul si frumusetea ei. Dar nu de viata oarecare, plicticoasa, idioata, vulgara, ci de „sfânta sfintelor”, viata traita frumos, cu vocatie, cu daruire, generozitate, altruism. Bunul si blândul doctor nu suporta meschinaria, ipocrizia, neputintele, iluziile desarte, minciuna.
El era plin de dorul vietii, asa-l descrie Leonida Andreev, dar într-un fel delicat si întelept. Era ca un amant, si nu ca un sot, fiindca, potrivit spuselor lui Andreev, adevaratii posesori ai vietii sunt „ca toti sotii legitimi, plini de o brutala platitudine.”
Din Gorki, însa, am mereu în minte citatul acela devenit celebru: Un om mare si destept, atent la tot ce se petrece în juru-i, a trecut pe lânga aceasta gloata plictisitoare si cenusie de oameni neputinciosi, s-a uitat la acesti locuitori plicticosi ai planetei sale si, cu un zâmbet trist, cu un ton de imputare blânda, dar adânca, si, cu tristete deznadajduita pe chip si inima, le-a spus cu glas frumos si sincer: ”Urât mai traiti, domnilor!” Asta dupa ce a vazut ultima piesa scrisa de Cehov, „Livada de visini”, socotita de câtiva mari regizori drept cea mai realista si, totodata, profetica piesa a sa, ea fiind un fel de „mit al impredictibilitatii istoriei, si, concomitent, al predictibilitatii acesteia, în care se vorbeste despre lipsa de putere a oamenilor în fata vietii si a sortii”( Lev Dodin).
Dar Cehov nu era un fatalist si credea ca oamenii pot sa traiasca si frumos. Daca nu s-ar irosi, daca si-ar gasi o cale, un scop în viata. Asta-i chelcasozul în care cred si eu si voiam sa vi-l spun. Ca si faptul ca-l iubesc mult pe Cehov, îmi place teribil de mult si cum arata, e unul dintre cei mai frumosi scriitori, alaturi de Camus si Beckett, si-mi face bine sa ma uit la pozele lor.
