Senzaţia pe care o încearcă cititorul cărţilor lui Radu Beligan (14 decembrie 1918, „comuna rurală” Galbeni, Filipeşti, judeţul Bacău – 20 iulie 2016, Bucureşti) este că artistul s-a lăsat acaparat – magistral! – de Thalia, când putea la fel de bine să ne fi dat mai multe apariţii editoriale.
ÎNTRE ACTE. Este titlul cărţii din 2013 (Bucureşti, Editura „Allfa”), pe care am considerat-o o noutate totală. Am recitit însă, cu aceeaşi plăcere, pasaje din jurnalul „Luni, marţi, miercuri…”, apărut (în 37.000 de exemplare!) la Editura „Eminescu” în anul când artistul devenea sexagenar – 1978.
PROFESORUL DE LIMBA ROMÂNĂ. După o reprezentaţie cu piesa „Egoistul” (deci în anii 2000), a fost vizitat în cabina Teatrului de o doamnă de la Arhivele Statului, care i-a înmânat copia unui document: filele 132-134 din dosarul 573/1937 al Fondului Educaţiei Naţionale, despre rezultatele unui concurs pe tema „Organizarea păcii europene ca urmare a războiului mondial”. Elevul Radu N. Beligan, din clasa a VIII-a a Liceului Internat din Iaşi, a fost distins cu Premiul al II-lea pe ţară. Surpriza a venit când a citit componenţa comisiei, printre care Ion Zamfirescu, viitorul istoric al teatrului românesc, şi „tânărul profesor de limba română Eugen Ionescu”. De autorul „Rinocerilor” îl va lega o frumoasă prietenie, după ce dramaturgul Eugène Ionesco l-a admirat pe Radu Beligan în piesa care l-a făcut celebru.
„Am convingerea – notează nu mai puţin celebrul actor – că cel ce mi-a dat un premiu în calitate de profesor de limba română, cel care mi-a adâncit pasiunea pentru Caragiale, m-a cucerit cu geniul lui şi m-a făcut umil părtaş la gloria lui, cel care mi-a predat filosofia lui despre viaţă şi artă, în sfârşit, cel care este membru al Academiei Franceze a avut grijă, de acolo, de sus, din Câmpiile Elizee, să le sugereze celor de la Academia Română să mă aleagă şi pe mine între nemuritori…” (pp. 131-132). Artistul reproduce imaginea diplomei de acordare, la 20 dec. 2004, a titlului de Membru de onoare al Academiei Române dlui Radu Beligan, „drept recunoaştere a activităţii în domeniul artei”. (Duminică, 9 dec. 2018, în proaspătul Punct Muzeal de la Casa de Cultură „Radu Beligan” din Filipeşti, Vilică Munteanu îmi arată două copii de la Arhivele Statului Bacău. Descifrăm împreună că elevul Radu Beligan a terminat clasa I, la Şcoala Primară Căiuţi, primul între cei 16 înscrişi, iar clasa a IV-a, la Şcoala Primară Nr. 2 Bacău/ Şcoala „Al. I. Cuza”, tot primul, dar între 35 de înscrişi.)
STILUL EPISTOLAR, DEFUNCT? Declarând că a fost „întotdeauna vrăjit de scrisorile autografe”, care „joacă în viaţa noastră un mare rol” („Ele au o influenţă considerabilă asupra acţiunilor noastre, asupra gândurilor noastre, prin simplul fapt că le recitim”), artistul este dezamăgit de agresiunea tehnicii. „Din păcate, în zilele noastre scrisorile au devenit tot mai rare. Robotul telefonic, faxul, videotelefonul, pagerul, telefonul mobil sunt invenţii minunate, care ne fac să câştigăm timp, care ne simplifică viaţa, dar care au răpit o mare parte din farmecul ei. A murit un stil: stilul epistolar” (p. 166).
CUVÂNT CĂTRE DIVINITATE, LA CENTENAR. Muntele Kagaion îi permite o posibilă geometrie naţional(ist)ă: „Dacă din vârful lui se duc raze ce se sprijină tangent la toate formele de relief dimprejur, atunci vârfurile lor vor înţepa planul terestru după un contur care este o hartă. […] Este tocmai harta României Mari, adevărata şi de puţini ştiuta TERRA MIRABILIS. Un pământ binecuvântat de Dumnezeu” (p. 33).
Radu Beligan – un vizionar.
