Am în mână o carte pe care o pot deschide oriunde, ca să citesc ce mă atrage, oprindu-mă la un titlu ce mi se lipeşte de ochi. Precizarea asta, legată de deschiderea la întâmplare a cărţii o face chiar autorul ei, Dan Petruşcă, el invitându-ne la nişte plăcute şi incitante dialoguri livreşti cuprinse în recentul său volum (apărut la Editura Limes-Cluj) „Despre iubire şi alte nimicuri”, formulare evident autoironică. Deşi tot ce scrie este nutrit de o cultură clasică, mai cu seamă, solidă, dar şi de numeroase şi variate lecturi din autori moderni, ideile lui Dan Petruşcă (pentru că asta este, în esenţă, un eseu, literatură de idei) sunt frăgezite, având o undă de ironie benignă, de senin umor, de surâzător scepticism. Şi asta pentru că eseistul este un spirit tolerant, în fond, cu simţul bine temperat al relativului, şi de aceea discursul lui are multă supleţe şi eleganţă, ştiinţa lui nu e niciodată încruntată,dimpotrivă, e veselă (să ne amintim spusa lui Nietzsche), calităţi care rămân valabile chiar atunci când se situează pe o clară poziţie polemică faţă de un autor anume.
Cum s-a petrecut în cazul filosofului Michel Onfray, a cărui lucrare, „Prigoana plăcerilor”, l-a stârnit pe Dan, astfel că el a început un serial despre iubire, cele mai multe episoade apărând în revista „Ateneu”. În fiecare astfel de foileton el aducea ceva nou, un ton, un semiton, o fină sugestie, o nuanţă fulgurantă care-ţi reţineau atenţia. Toate subtemele subsumate marelui subiect sunt minuţios documentate şi lectura e captivantă, te ţine în priză, fiindcă Dan, cu mintea lui subtilă şi neconvenţională, găseşte asocieri surprinzătoare între fapte şi idei, sare graţios peste epoci, făcând trimiteri la actualitate prin comentarii vii, incitante, mereu spirituale. El scrie despre blasfemii, erosul nocturn şi cel solar, dar şi despre cel din era computerului, condiţia femeii în lume şi misoginism, mitul androginului, despre viaţa sexuală nefericită şi metafizica dragostei, despre seducţie şi seducători, despre fericirea de a suferi, în fine am înşirat câteva teme dintr-un adevărat festin livresc, ca să vă fac curioşi, îmbiindu-vă la lectură.
Amintesc şi trei substanţiale eseuri pornind de la Cântarea Cântărilor (cum ar fi putut lipsi minunatul poem dintr-o astfel de carte?), din care reproduc un adagiu al autorului la minunatele cuvinte ale poetei (se pare că o femeie a zămislit nemuritoarele versete) despre dragoste ca forţă a universului, ca putere între puterile acestuia, „Că iubirea ca moartea e de tare”, în credinţa lui Dan Petruşcă iubirea părând a fi din altă lume, o rămăşiţă din Paradisul pierdut, picătura de dumnezeire din om”. Şi este vorba despre iubirea care te înalţă, pornind dintr-un elan generos al sufletului, şi nu despre dragostea egoistă, înţeleasă ca simplă plăcere şi act de posesie.
În acest sens, Dan Petruşcă invocă tulburătorul şi subtilul mesaj al Apostolului Pavel (care circulă într-o variantă deturnată, din finalul unui cunoscut roman al lui Marin Preda), sfântul zicând: „Dacă toate ale lumii le-aş obţine, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. La care vine reflecţia lui Dan Petruşcă, profundă, excepţională: „În raportul dintre cele două verbe cu aspect negativ, putem bănui o afirmaţie: când e vorba de iubire, A avea « se stinge» în A fi”.
Închei spunând că m-a bucurat mult apariţia acestei încântătoare cărţi, în finalul căreia sunt inserate şi câteva gânduri despre unii amici şi opera lor, fiindcă Dan e un mare iubitor de prietenie.
