19 aprilie 2024
Actualitate,,Orice om ar trebui să aibă statutul de potențial prieten al lui...

,,Orice om ar trebui să aibă statutul de potențial prieten al lui Dumnezeu, adică de sfânt”

 

(,,Realizez că pe Hristos îl trădează cel mai ușor creștinul, adică prietenul, nu străinul”).

  • Interviu cu preotul paroh al Catedralei Ortodoxe ,,Sfântul Nicolae” din Bacău, Eduard COZMA, doctor în Teologie Dogmatică

 



  • Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă, în discursul civic și profesional?
  • Cuvântul pentru mine este, în primul rând, o valoare teologică ființială. Dar nu o valoare absolută, pentru că se dovedește în ultimă instanță un reflex al Cuvântului Absolut. Cuvântul uman nu este o imanență a lumii naturale. Cuvântul uman funcționează în lumea fenomenală, dar este o forță spirituală mai presus de ea, nu este complet încadrabil în ea.

Cuvântul este omul însuși, cu toată puterea, valoarea și sensul persoanei respective. O persoană puternică va avea un cuvânt pe măsură, iar un cuvânt puternic nu poate fi decât produsul unui suflet valoros. Cuvântul uman este plin de puteri spirituale, pe care le transmite, dar nu este creatorul acestor sensuri, ci numai transmițătorul. Cuvântul se identifică cu omul până la un punct, pentru că poate fi detașat de autor și manevrat separat, chiar împotriva lui. Cuvântul divin este însă identic cu ființa absolută, de care nu poate fi despărțit.

Platon explică în acest sens motivul reticenței sale argumentând că ,,dacă cineva fixează ceva prin cuvânt, acel om este ușor de criticat” (Scrisori). Sfântul Clement Alexandrinul: ,,Dacă nu vei căuta să te dai în vânt după cuvinte, vei fi la bătrânețe o comoară de înțelepciune”. Prefer să mă folosesc mai puțin de buze și mai mult de urechi.

Pentru mine, valoarea cuvântului trebuie să fie cea dată de Iisus Hristos: ,,Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Restul sunt vorbe. Iar vorba este cuvântul fără conținut, golit de har și de sens. De aceaste realități încerc să țin cont atunci când investesc cuvinte în discursuri.

 

  • Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
  • Cred că fiul cel mic; deși, initial, acesta procedează groaznic. Acţionează conform drepturilor omului. Dă-mi partea ce mi se cuvine de avere. O mare plagă a caracterului uman, de la Adam încoace, este ,,misecuvenismul”.

Un fiu mic care nu s-a mulţumit că a primit de la tatăl său viaţa şi numele. A vrut ceva palpabil, a făcut un salt în domnia cantității. Îşi revendică averea după modelul drepturilor omului şi o mai şi secularizează. Iar noi trăim într-o lume în care eşecul e arhiprezent.

Îmi place imaginea fiului mic revenit în fire. Dar sunt conştient că nu caracterul fiului cel mic duce la reconciliere, ci caracterul şi firea tatălui. Iubirea care ne răscumpără e mai mare decât iubirea care ne creează.

Aceste două atitudini ale fiilor le poate avea aceeași persoană în momente diferite ale vieții sale. Poți fi specialist în limbajul drepturilor și catastrofă în limbajul responsabilităților.

Îl simt apropiat până la un punct și pe fiul cel mare, pentru că, spre deosebire de fratele său, care începuse să slugărească prin ținuturi îndepărtate primind comenzi de la străini, fiul cel mare rămâne sub ,,comanda” tatălui, în ascultare. Rămân atașat mai mult de fiul risipitor, pentru că a avut memorie, și-a amintit chipul tatălui și a spus adevărul.

  • Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu ?
  • De obicei taclalele sau taifasul nu sunt despre lucruri importante, sunt despre umplerea timpului cu discuții secundare. Cu Dumnezeu nu poți avea discuții auxiliare. El este singurul cu care poti sta la taclale despre viață și despre moarte.

,,Bunul Dumnezeu cotidian” al lui Mircea Vulcănescu arată totuși intimitatea de care este capabil omul în raport cu Dumnezeu.   Mai degrabă cred în ideea unei certuri cu Dumnezeu sau a unei ,,lupte”, decât a unei taclale. Dintr-o ceartă poate ieși ceva bun, din șuete și taclale îmi este frică să nu rămână decât banalizarea relației cu Dumnezeu. Prefer neliniștea existențială a lui Pilat exprimată prin întrebarea ,,Ce este adevărul?”, decât taclaua superficială pe care și-a dorit-o Irod Antipa în fața lui Iisus. Cu Pilat a vorbit Iisus, însă la taclale, cu Irod Antipa, n-a stat. Dar a stat cu ucenicii. Îmi imaginez taifasurile mântuitoare la care participau ucenicii, ascultând-ul uimiți pe Iisus.

Şuetele sau taclalele au loc de obicei între prieteni, iar orice om ar trebui să aibă statutul de potențial prieten al lui Dumnezeu, adică de sfânt. Doar în sensul acesta văd o tacla divino-umană, și întotdeauna inițiată de către om.

  • Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat ?
  • Nu vreau să mă aflu în postura celor care găsesc mai multe în exegeză decât în Evanghelie și mai mult în evanghelii decât în Iisus Însuși. Deși viața veșnică ne rămâne aici pe pământ un mister, totuși, existența raiului și a iadului a fost mărturisită de Hristos; eu de la El știu că există, Iisus Hristos care a schimbat lumea, dacă s-a înșelat El, prefer să mă înșel și eu. Nu vreau și nici nu pot să gândesc cu mintea mea, prefer să mă împărtășesc de mintea lui.

Pentru mine, sunt realități pe care le accept prin credință, nu variante doldora de real; totuși, mult mai logice decât viitorul nimicului absolut sau al reîncarnărilor interminabile din religiile exotice orientale.

Nu văd raiul ca un biotop, ci îl consider o stare de iubire. Iar iadul o stare pe care omul singur a creat-o. Dincolo, timpul și spațiul sunt lăsate în urmă. Dacă Întruparea și Învierea sunt pentru mine realități acceptate, la fel sunt și raiul cu iadul. Raiul și iadul după moarte sunt. până la urmă, potența sau impotența iubirii sufletului. Existența lor rezultă din necesitatea valorii eterne a oricărei decizii umane.

Dar, oricine exprimă ceva despre iad trebuie să o facă având conștiința că, pronunțând mântuirea sau iadul altora, prin această atitudine și le pronunță sieși. Cred în existența raiului și a iadului, pentru că sfârșitul lumii nu înseamnă nimicirea și dispariția ei;  asta ar însemna eșecul planului creațional al lui Dumnezeu.

Orice teolog onest trebuie să se abțină de la a decreta fie iadul, fie apocatastaza, în locul lui Dumnezeu. Dar nici n-o să cad pradă dorinţei diavolului de a schimba sau abandona subiectul despre iad, pentru că el exact asta îşi doreşte – să nu mai vorbeşti despre el şi să crezi că el nu există.

Deci cred în ceea ce a afirmat Iisus Hristos – cel care este singura probă istorică a iubirii lui Dumnezeu.

  • Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
  • Sigur că regrete; m-am aflat de multe ori (păstrând proporțiile) în postura celor din Emaus, care-l priveau pe Iisus și nu-l vedeau. Cel mai mult îl trădez pe Hristos de care încerc să mă apropii. Și realizez că pe Hristos îl trădează cel mai ușor creștinul, adică prietenul, nu străinul. În acest sens, creștinul trădează mai ușor decât ateul sau pagânul. În rest, în mod voit nu am trădat pe nimeni. În privința acțiunilor și mai ales a principiilor prefer să fiu consecvent.

 

        –Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

  • Nu aș cârpi nimic, chiar dacă aș putea. Orice corectură, orice cârpire mă direcționează către ,,neputința” sau ,,reavoința” lui Dumnezeu. Prin orice corectură cred că aș anula libertatea oamenilor. Aș anula iubirea și, astfel, capacitatea cuiva de a-mi întoarce spatele.

Nu-mi doresc să corectez ceva doar pentru faptul că nu pot înțelege cu mintea mea rațiunile funcționării acestei lumi căzute. Nu îmi doresc sub nicio formă să ies din sfera Revelației și nu mă sfiesc să recunosc că observ în toate superioritatea teologiei. Pentru mine, viața este Revelație și prefer să mă aflu în treabă doar în sfera adevărului revelat, nu în zona lui ,,ce-ar fi fost dacă”.

Consider extrem de necesare limitele, iar aceste limite pentru mine sunt dogmele. Dogma înțeleasă profund, nu peiorativ. Dogma trăită este un izvor de libertate, de stabilitate și de certitudine. Cred că omul poate ȋnţelege totul cu ajutorul a ceea ce nu poate ȋnţelege. Logicianul se străduieşte să facă totul limpede şi reuşeşte să facă totul misterios. Misticul permite unui singur lucru să fie misterios, iar tot restul devine atunci limpede. Dacă Hristos a venit în această lume imperfectă, înseamnă că n-a fost nevoie de corectarea inițială a creației.

  • Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult ?
  • Înfruntarea lui Iov în care își afirmă identitatea și îi dă ultimatum lui Dumnezeu : ,,Iată aici iscălitura mea! Cel atotputernic să-mi răspundă!” (Iov. 31, 35) Înțeleg din asta că prietenia cu Dumnezeu este revendicare totală și luptă pentru ființă.

Și versul lui Rainer Maria Rilke: ,,Ce-ai să te faci, Doamne dacă mor? Cu mine și rostul tău dispare”.

 

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri