Angela Nache Mamier, slujitor al slovei românești în Franța, scrie minunat în prefața croită în straie de gală pentru volumul „Orașul” (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017), semnat de Cristina Ștefan: „Un proverb englez spune că Dumnezeu a făcut satul și omul a făcut orașul. Orașul Cristinei Ștefan nu e un Babilon, este orașul unei pasiuni de o viață, un univers al unei generozități poetice, al unui vers întins ca o panglică aurită aruncată peste arcul de triumf al Timpului”. Când Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat”, că satul este locul în care „se vindecă setea de mântuire/şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/te aşezi pe un podmol de lut”, aproape-ți vine să crezi că formula argumente pentru zicerea Angelei Nache Maimer. Gândindu-se, parcă, la faptul că omul a creat orașul, și nu Dumnezeu, Dostoievski se întreba, plimbându-se prin Sankt Petersburg: „De ce tocmai în oraşele mari, omul, nu din simplă necesitate, ci parcă anume, tinde să se aşeze în acele cartiere unde nu sunt nici grădini, nici fântâni arteziene, şi unde domnesc murdăria, putoarea şi toate porcăriile din lume?”… Bacovia schițează un portret al orașului căzut în depresie, frate de cruce cu infernul: „E toamnă, e foşnet, e somn…/Copacii, pe stradă, oftează;/E tuse, e plânset, e gol…”
Orașul lui Bacovia este același despre care, aparent, Cristina Ștefan aproape ne sugerează că este cea mai bună dintre toate lumile posibile: „Ce bine mă simt/parcând mașina lângă un zid…/privesc oamenii gri/Și fumez în rotocoale cețoase./Toți oamenii sunt cenușii…/Blugi gri, geci gri./Un tânăr aruncă o brichetă./O blondă nurlie bocăne asfaltul./Ce bine mă simt/Lângă zidul gri, într-o mașină gri,/Și cad ascunsă între oameni./ Îmi mișc mâinile gri/În marea de vii// Din fum în zid mă prefac”. („Gri”). Urbea pare a zămisli o stare de grație a spiritului („ce bine mă simt…”), dar tot discursul poematic este travestit într-un fel de oximoron estetic aruncat peste oraș ca o plasă imensă de păianjen, întrucât alienarea, acomodarea cu absurdul și infernul sunt vedetele ființării.
Cristina Ștefan își iubește orașul ca pe un alter ego hărțuit de zvârcolirile cele mari ale lumii, ca pe-o ființă care așteaptă să-i fie oblojite vânătăile: „să merg spre casă/prin noapte/când pașii/formează pustiul/pe asfaltul ud/neoane sclipesc ploaia/și din ganguri/mă urmăresc ochi de pradă/atârnă de servieta din umăr/așteaptă lătratul/ghem în stomac/săgeată în tâmplă/și frica aleargă/în copil spre o scorbură/fără copac”. („Prin Piața Florescu”). Tensiunea poematică este minunată: celui căruia orașul pare a-i cere leacuri are el însuși nevoie de oblojire; tandemul inedit a două suflete hăituite de destrămare, care-ar trebui să-și vindece reciproc oftatul ființărilor… Dar leacul vine greu, mai ales pentru ființa Oraș, cea care „strănută/îi este frig”, „tușește/tremură din toate ornamentele de Crăciun”: „mai bine uituc orașule gripat/mai bine fără amintiri/așa nu mai inspiri poeții/ia un coldrex/pentru răceala unei biografii scăzute/pune-ți ultima picătură în nas”. („firesc bacovian”).
Orașul Cristinei Ștefan este unul personalizat… „Eu am personajele și străzile mele…” „Eu nu sunt un personaj./Strada mea e zăpada”… „în orașul cu plopi/melcii târâie ploi/pe străzile de la gară”… „de mult e pus la indigo orașul/și în noiembrie mai vine din afară/copia târgului uitat/prin care hălăduim melancolici”… Este un oraș căruia poeta încearcă să-i oblojească rănile vechi pe care nu le-a mai putut alina Bacovia, răni care și-au convertit (dacă nu cumva pervertit…) oftatul (aproape romantic) în strigăt existențialist („din apele Iordanului/să iau de la capăt un strigăt”)…
