Mama. Scumpa fiinta care da viata. Mama. Cea care isi vegheaza puiutii si ii ingrijeste cu o dragoste care depaseste orice limita. Mama. Cel mai drag om, cel mai iubit. Cel pe care te poti baza, in orice moment. Cea care iti indruma pasii, care te invata, care te mângâie, care iti sterge lacrimile. Mama. Ce nume sfânt!
Mama e si Maria. Maria Profir, din Holt, comuna Letea Veche. O tânara de numai 33 de ani, tintuita la pat de o boala nemiloasa – Takayasu. E paralizata de sase luni si tot de atunci nu mai vorbeste. „A avut un soc emotional. A fost data afara de la munca si, gata, atunci a cazut.
De atunci nu mai e om. Nu se mai misca, nu mai vorbeste, nu ne mai putem intelege cu ea”, imi explica repede, parca voind sa-si ascunda durerea din suflet, Elena Profir, mama Mariei. Si ea e tot mama. Mama pentru Maria, fiica ei, pe care o ingrijeste ca pe un copil, mama si pentru cele trei nepotele, fetele Mariei, care, la vârste crude, de 6, 10 si 12 ani, isi striga surd durerea – aceea de a nu mai putea vorbi cu mama lor.
Isi duc saracia cu demnitate
Mama. Mama Maria ne-a primit in camaruta ei modesta cu lacrimi in ochi. Fata ei cea mica, Ana, ii e la capatâi. Cea mijlocie, Cristina, isi ascunde timid privirea de noi si … plânge. „Copiii râd de ea la scoala de când s-a intâmplat nenorocirea cu maica-sa”, spune bunicul, Dan Profir. Tot de la el aflu ca Madalina, fata de 12 ani, e la bunica de pe tata, undeva in Prajesti. De tatal lor nu se mai stie nimic. „Au divortat acum trei ani. Nu se mai intelegeau. Asta e viata. Dar i-am luat pe toti la mine in curte. Ii tin pe toti aproape. Stam aici, la gramada, sunt copiii mei. Nu-i dau la nimeni. Suntem saraci, dar ne ducem saracia cu demnitate”, adauga bunicul.
Vor sa o auda din nou pe mama vorbind
Viata lor linistita a fost data peste cap dupa ce Maria s-a imbolnavit. Asa au inceput necazurile, spitale, tratamente, bani cheltuiti, probleme cu actele, datorii. Toate fetele sunt la scoala – cea mica e in clasa pregatitoare, cea mijlocie in clasa a IV-a, iar cea mare, in a VII-a. „Sunt premiante toate. Sunt frumoase si destepte. Le mai ajuta invatatoarele, profesorii. Ne descurcam cum putem, din alocatii.
Singura lor suferinta e mama. Faptul ca nu pot comunica cu ea, ca nu pot fi mângâiate, alintate, pieptanate de cea care le-a dat viata”, mi se mai spune. Maria ne asculta pe toti. Privirile ii tradeaza suferinta, iar lacrimile ii spala obrajii tineri. Intelege tot, dar nu poate scoate un sunet, iar corpul ii este inert sub plapuma rosie. Trebuie spalata, schimbata, hranita. Tatal ei abia a reusit sa-i cumpere un carucior special, din târg, la mâna a doua. Sta in pat, alaturi de fete. Dorm toate in aceeasi camera mica, greu incalzita de o soba veche. Nu au lemne, la lumina factura se aduna, iarna se apropie.
Copilarie nevinovata, batrânete chinuita
Ana, printesa familiei, curioasa din fire, pare mai vesela. Copil nevinovat. Imi sopteste ca isi doreste mult o rochitica. Atât. Si ca surioara ei, când a venit saptamâna trecuta pe la ea, i-a adus „pâine, un strudel si pulpe”. Apoi imi recita o poezie. Cristina se ascunde, dar privirile ei ne urmaresc mereu de dupa geamul usii ce da intr-un holisor rece. Acolo a stat si a plâns tot timpul.
„Nu accepta ideea ca mama ei nu mai e om. Si nu mai suporta copiii rai de la scoala”, imi reaminteste bunica. Lucreaza ca femeie de serviciu la o asociatie din Bacau, iar bunicul, pe unde apuca. „Fac orice, bat tabla, torn betoane, merg cu bicicleta si aduc lemne de foc de pe râu. Nu mi-a placut niciodata sa primesc de pomana. Am muncit pentru fiecare banut”, marturiseste barbatul. Are 54 de ani, la fel ca si sotia lui, dar greutatile i-au imbatrânit pe amândoi si le-au slabit puterile. Nu au incotro. Trist. Mult prea trist pentru toti.
