Era in 1996 sau 1997. Fierbea, la Bacau, cazul Casa „Vasile Alecsandri“. Tocmai intrase in posesia dreptului de proprietate familia Floricai Urziceanu, fiica generalului Dragomir Badiu – ultimul stapân al casei din strada G. Apostu, inainte de nationalizare. Era mândru medicul militar (oftalmolog) ca locuieste in casa in care – spunea el – s-a nascut cel mai mare poet al românilor dinainte de Eminescu. In cinstea lui, in cladirea falnica de atunci, intemeiase o Casa de sfat si cetire, careia i-a dat numele – cum altfel? – Vasile Alecsandri.
M-am bucurat nespus când am aflat ca Daniel Nicolescu – profesor de româna, poet si critic literar – a fost uns sef al Comisiei de cultura in Consiliul Local al municipiului Bacau. L-am rugat, ca vechi prieten, sa-mi faca intrarea la Dumitru Sechelariu, vrednicul primar al Bacaului, pentru a-i aduce la cunostinta durerea (atunci, la inceput doar) care purta numele Casa Alecsandri. Mai repede decât ma asteptam am intrat la Domnia Sa (pare-mi-se, in afara programului de audiente). Ne-am asezat pe doua fotolii (eu si Daniel Nicolescu), iar presedintele Culturii din CL a facut prezentarile. Nu ma cunostea Dumitru Sechelariu, dar stia in amanunt oful bacauanilor, vitregiti de un drept al lor (din 1980, imobilul a fost inregistrat in „Lista monumentelor istorice“ sub titlul „Casa Vasile Alecsandri“). I-am expus, foarte concis (fusesem avertizat de Daniel Nicolescu ca nu avem prea mult timp la dispozitie si ca primarului ii plac elementele concrete, precise), realitatea. O stia de fapt. Ceea ce m-a frapat a fost dorinta sincera de a gasi o rezolvare. A luat pixul si a schitat câteva variante: schimb de teren(uri), apartamente la schimb, plata esalonata, donatie (de ce nu?), adica orice alternativa favorabila comunitatii bacauane. Pentru a-i justifica elanul si energia puse intr-o cauza generala, am aruncat „bomba“: „Daca Primaria Bacau rezolva achizitionarea Casei, Ministerul Culturii va finanta renovarea (pe atunci era potrivit termenul) cladirii“. M-am speriat: a tâsnit de pe scaun, a intins mâna spre mine si, impetuos, a zis: „Pariu ca Ministerul nu da un ban pentru treaba asta?“ N-am avut curajul sa-i intind mâna, la rândul meu. Ori era prea navalnic tonul, ori deduceam, abia atunci, ca nu putem spera decât la propriul ajutor.
Asa a si fost: când m-am prezentat, in aceiasi ani, la Ministerul Culturii, pentru rezolvarea cazului, m-am ales cu tergiversari. In 2012, ni s-a comunicat ca data fiind criza economica, sprijinul financiar nu mai poate veni de la centru si ca autoritatile locale sunt singurele care trebuie (da, da, chiar asa!) sa gaseasca solutia.
Dumitru Sechelariu, unul dintre cei mai expresivi primari ai Bacaului, a avut dreptate.
Nu am avut curajul…
