In comuna Poduri, vezi la tot pasul case de gospodari. Oamenii locului, de o viata intreaga, s-au ingrijit de pamânt, asteptând sa le aduca daruri. Serpuid printre case, pe ulitele strâmte de la marginea comunei, ajung in satul Bucsesti. Ma apropii de o casuta modesta, varuita in culori pamântii si cu ferestre vopsite intr-un soi de turcoaz, ce se ascunde, parca, printre restul cladirilor mai rasarite.
Prin curte nici tipenie de om. Inteleg ca stapânii sunt plecati la munca prin sat. O femeie de statura mijlocie alearga grabita spre gospodaria saracacioasa, in incercarea de a ne intâmpina cum se cuvine. A aflat ca o cauta cineva de la primarie, insotit de un domn cu un aparat foto.
Tinerete trecuta devreme
Aflu ca Elena, femeia de 42 de ani, e de loc din Magiresti, o cumuna vecina. A terminat liceul teoretic din Moinesti. Nu pot sa nu observ educatia primita la oras. Vorbeste altfel. Nu-si cauta vorbele, ci le rosteste cursiv, folosind, pe alocuri, cuvinte invatate la oras sau de prin carti. S-a maritat devreme si viata a luat-o pe sus, n-a apucat sa mai si munceasca pe undeva.
A nascut copil dupa copil. Acum e inconjurata de o multime de plozi. Sunt toti ai ei, sapte la numar, cu vârste intre doi si 16 ani. Când ne-au vazut, micutii s-au ascus timizi prin cotloanele casei. Mama-sa ii striga cu voce calda. Dupa un timp, rasar si cositele blonde marginite de perechi de ochi albastri, si rânjid la omul cu mustata care ii tot poza.
Toti poarta incaltari aproape noi, unele cred ca-s din piele, cel mai probabil primite de la primarie ori de la oameni carora le prisoseau. Un prâslea bucalat sta agatat de gâtul maica-sii, sfredelindu-ma cu privirea-i insetata sa mai vada si altceva decât saracia din bojdeuca. Nu reusesc sa-mi dau seama ce e, baiat sau fata. De altfel, micutii au parul scurt si sunt imbracati cu haine in culori neutre.
La mila statului
Traiesc cu totii in cele doua odai podite ale casutei care nici macar nu e a lor. E ramasa de la soacra-sa, decedata cam de un an. In total, sunt noua suflete. Unul dintre copii, cu mintea mai slaba, e in satul Prohozesti, zice femeia, la o doamna careia i s-a facut mila de baiat si l-a luat pe lânga ea, ca s-o mai ajute la treaba usoara din gospodarie, in schimbul unei strachine de mâncare si un ban de-o pâine si altceva de-ale gurii.
Restul copiilor de vârsta scolara merg cu totii la scoala din comuna, iar doi dintre ei la Moinesti, la liceu. Numai abonamentele celor doi ii costa câte 120 de lei, pentru fiecare. “Daca nu-i dau la scoala, zice ca ne taie alocatia. Asa ca nu am incotro, trebuie sa le iau abonamente. Inainte se faceau zece clase in comuna, dar acum trebuie sa mearga la Moinesti, in Lucacesti. Mai invata si ei ceva, ca si-asa viata e grea când nu stii nimic”, spune femeia.
La lumina lumânarii
Traiesc din ajutorul de la primarie, pentru care tatal munceste la treburile din comuna, si din alocatia de la stat. Tatal, Stelian, nu are nicio calificare, dar a lucrat câtiva ani in constructii, la betoane, zice el, la o firma din Moinesti care intre timp a dat faliment. “Nu ma dau deoparte. La betoane, oricând ma bag”, spune barbatul.
Sunt harnici, nu refuza nimic. Merg cu ziua la munca, in toata comuna. Mai ales acum, toamna, când se gaseste de lucru. In odaia folosita iarna ca si bucatarie, oamenii si-au stivuit vreascurile care, spera ei, ii vor ajuta sa treaca de sezonul rece. Alaturi, in camaruta cu un singur pat si un dulap burdusit cu hainele tuturor, cei doi liceeni obisnuiesc sa invete când se intorc de la scoala.
La lumina lumânarii. Nu mai au curent, nu aveau cu ce-l plati. Ii las privindu-ma indelung cu aceiasi ochi ireal de albastri, care cu degetul in gura, care zâmbind la nenea cu mustata, ce le-a ascultat povestea vietii. Una trista, dar frumoasa. Ca ei si ca lumea in care traiesc, de care, parca, n-ar vrea sa se desparta prea curând. Simt ca nu s-ar descurca printre caseele alea inalte cât muntele, din sticla si otel, in care, cica, ar locui oameni.
“Mi-e greu, ca suntem multi, dar sunt copiii mei, nu-i dau nimanui. Eu i-am facut, eu ii cresc. Cât mai putem munci, o sa fim toti impreuna”.
Elena Palade, mama copiilor
“Familia este in evidentele primariei, intrucât sunt cazuri mai speciale. Le cunoastem situatia si incercam sa-i ajutam. Primesc ajutor social pentru care tatal copiilor presteaza diverse munci in comuna”.
Maria Toader, asistent social
