Mila poate ucide?
Cu Friedrich Nietzsche, asistăm la dinamitarea virtuților milei din toate zările. Pentru el, mila este nocivă, otrăvește totul. Dacă ascultăm câteva dintre vocile pe care el le distribuie în ,,Așa grăit-a Zarathustra”, înțelegem că ni se sugerează să credem că ,,chiar și Dumnezeu a murit din milă”. Ultimul papă, de pildă, ajuns doar „o sărbătoare a amintirii credincioase și a cultului dumnezeiesc” (Friedrich Nietzsche, „Așa grăit‑a Zarathustra”, București, Editura Antet, 2012, p. 223), e întrebat de Zarathustra care este cauza morții lui Dumnezeu – „…știi tu cum a murit el? Drept e ceea ce se povestește, că mila l‑a doborât? – mila să vadă omul spânzurat pe cruce, fără să poată îndura, ca iubirea de oameni să ajungă iadul lui și în sfârșit moartea sa?” (ibid., p. 224). Ultimul papă nu răspunde… clasic, dar îl privește pe profet cu „un aer de sălbăticie și dureroasă înfățișare, cu posomorâre în obraz” (ibid.), confirmând totul prin tăcere.
Cel mai slut om (omul cel mai respingător), altă voce, este privit de Zarathustra ca fiind ucigașul lui Dumnezeu: „Te recunosc […]: tu ești ucigașul lui Dumnezeu […]. N‑ai putut rezista celui ce te vedea – care te vedea neîncetat, în toată grozăvia ta, tu cel mai slut dintre oameni! Te‑ai războit împotriva acestui martor” (ibid., p. 228). Acuzatul răspunde: „Ai ghicit, știi bine”… Mărturisește că fuge de compătimirea oricui și speră că acum și‑a găsit refugiul, „cel mai puternic refugiu”, în ocrotirea lui Zarathustra: „…cu mare trudă scăpat‑am de gloata miloșilor, ca să găsesc pe singurul care, dintre toți propovăduiește astăzi că «compătimirea e supărătoare» – pe tine, Zarathustra! – fie că e mila unui dumnezeu sau mila oamenilor: compătimirea e o batjocură adusă pudorii” (ibid. p. 229).
Omul cel mai respingător (slut) iubește zisa lui Zarathustra despre milă („Din compătimire se înalță un nor puternic, luați seama oameni buni!”) și‑l sfătuiește: „Ci tu însuți – ferește‑te de propria ta milă!” (ibid., p. 230). Argumentele pe care Omul cel mai respingător (slut) le formulează pentru a justifica moartea lui Dumnezeu sunt întemeiate pe incriminarea milei: „Totuși trebuit‑a să moară: vedea ca niște ochi care vedeau totul, vedea adâncurile și prăpăstiile omului, toate rușinile și urâțeniile tainice. Mila lui nu cunoștea cumpătare: răscolea cele mai necurate laturi ale ființei mele. A trebuit să moară curiosul acesta dintre toți curioșii, milosul, flecarul acesta” (ibid.). Și, pentru ca mărturisirea lui să fie și mai persuasivă, adăugă: „El mă vedea neîncetat pe mine; trebuie să mă răzbun împotriva unui atare martor, ori de nu, să încetez de a mai viețui eu însumi. Dumnezeul care vedea totul, chiar pe om: Dumnezeul acesta trebuia să moară! Omul nu suferă ca un atare martor să trăiască” (ibid.). Zarathustra îl răsplătește oferindu‑i ospitalitatea ascunzișului său, vizuina în care trăia… În „Așa grăit‑a Zarathustra”, pornind de la ceea ce el consideră a fi nocivitatea milei, Nietzsche oferă cea mai… neaforistică explicație privind moartea lui Dumnezeu.
Dumnezeu, spune Cel mai slut om, a murit întrucât omul nu mai putea suporta existența unui asemenea martor al prăpăstiilor sufletului său. Mila Lui îl ucidea. Gilles Deleuze nuanțează discursul lui Nietzsche, oferindu‑i milei un statut de atitudine îngăduitoare față de acele stadii ale vieții apropiate de zero. Dar mila nu este iubire față de viață? Da, însă față de viața slabă, bolnăvicioasă, reactivă. Ea este cea care lucrează pentru victoria celui suferind, sărac, neputincios, mărunt. „Dumnezeu se sufocă de milă: ca și cum viața reactivă i s‑ar opri în gât. Omul reactiv îl ucide pe Dumnezeu pentru că nu‑i mai suportă mila. Omul reactiv nu mai vrea să existe niciun martor, vrea să fie singur cu triumful său, și cu forțele sale. Se așază în locul lui Dumnezeu: nu mai recunoaște nicio valoare superioară vieții, ci doar o viață reactivă care se mulțumește cu sine, care are pretenția că‑și secretă propriile valori!”, conchide Deleuze („Nietzsche și filosofia”, București, Editura Ideea europeană, 2005, p. 173). Acest om preferă să fie singurul martor al prăpăstiilor spiritului său. Nu‑și propune lecuirea acestor prăpăstii. Încearcă, prin forța resentimentului (devenit ateu) născut din conștiința sa nocivă, să găsească resursele pentru a suporta o ființare așa cum e, o ființare care nu mai suportă nici măcar mila. O ființare comodă?…
Resentimentele raportate la milă rămân vii și pentru abordările economiștilor contemporani. John Kenneth Galbraith, bunăoară, scria în „Știința economică și interesul public” (București, Editura Politică, 1982, p. 137) că „inflația antrenează transportul resurselor de la săraci la bogați”, presiunile acesteia ciocnindu‑se cu dorința omului de a‑i ajuta pe ceilalți, dând adesea dând naștere la resentimente. John Rawls asociază invidia cu pierderea stimei de sine, sugerând că invidia este rațională atunci când inegalitățile sunt foarte mari, și crede că, în cele din urmă, problema invidiei se poate ușor rezolva, pentru a nu amenința o societate dreaptă sau bine organizată, prin scăderea numărului de inegalități foarte mari și cultivarea respectului pentru celălalt și a stimei de sine. Ludwig von Mises explică resentimentul intelectualilor de stânga față de capitaliștii de succes. Comparându-se cu aceștia, ei se simt umiliți de statutul lor inferior. Mises are atitudini care, raportate mai ales la sentimentele de milă și compasiune, sunt… nietzscheene. Referindu‑se la fenomenul sărăciei care‑i afectează pe unii în societatea capitalistă, economistul‑filosof austriaco‑american, aruncând accente și către resentiment, scrie: „Penuria acestor mase mizerabile de oameni […] nu este determinată de capitalism, ci de absența capitalismului. Dacă n‑ar fi triumfat sistemul laissez-faire, situația popoarelor din Europa Occidentală ar fi încă și mai rea decât a hamalilor din Orient” („Acțiunea umană. Tratat de teorie economică”, București, Editura Institutului Ludwig von Mises România, 2018, p. 862). Cu privire la sistemul de caritate, argumentele sale, crude de tot, l‑ar fi bucurat pe Nietzsche: „Nevoiașul nu are niciun drept legal la bunătatea care i se arată. El depinde de mila binevoitorului, de sentimentele de compasiune pe care le provoacă necazul său. Ceea ce primește este un cadou voluntar pentru care trebuie să fie recunoscător. Să fii cerșetor este rușinos și umilitor” (ibid. p. 864).
