Din graba de a le face pe toate, am devenit buricul Universului. Și soarele se învârte după noi. Timpul a luat-o la galop, îndreptându-ne inevitabil, ca specie de Homo Sapiens cu specific de turmă, la varianta de stup și control emoțional prin implanturi cybernetice. În cel mai bun caz vom lua locul albinelor, că tot consumăm miere contrafăcută.

Lung postul primăverii! Așa-l simțeam în copilărie, când după bucuria Colindului de Crăciun și a Sorcovei de după Ajun, drămuind bănuții câștigați totuși cu trudă, oftam că începe școala. Așteptam vacanța de primăvară și Paștele, cu imensă bucurie, mai ales când acesta pica pe vremea cărăbușilor, pe care-i legam cu ață și făceam bâzâitori. Uitam de noroiul de pe uliță când apăreau urzicile. Din acel moment, așteptarea devenea din ce în ce mai dulce. Era completată de mirosul gunoielor arse, sudoarea vacii înhămate la plug, gustul merelor și gutuilor chircite – trecute înghețate prin iarnă, scofâlcite pe câte o ramură sau îngropate de frunze. Aveau, soro, un gust!!!

Îți mai aduci aminte? Nu-l mai găsești astăzi la piață. Diversificam cu fuga la pădure după orele de școală, în căutare de ghiocei și toporași, în locuri – credeam, numai de mine știute. Pentru 8 Martie, umpleam serviciul bun de pahare cu viorele și lacrămioare, temător de mâinile în cap pe care și le punea mama, când îmi vedea ghetele cu pingele duse, de la cernoziomul cărat până-n tindă. Nu mă certa. Se bucura și ea de venirea primăverii. La difuzorul agățat în cui, la fereastră, să se audă până în grădină, se repeta zilnic o melodie preferată pe atunci: Juna Rodica, pe versurile lui Vasile Alecsandri. „Purtând cofița cu apă rece/ Pe ai săi umeri albi, rotunjori,/ Juna Rodica voioasă trece/ Pe lângă junii semănători./ Ei cu grăbire îi sar în cale,/ Zicând: Rodica, floare de crin,/ În plin să-ți meargă vrerile tale,/Precum tu, dragă, ne ieși cu plin!

PUBLICITATE

A rămas și astăzi, mai ales pentru automobiliștii superstițioși, credința că-ți merge bine dacă întâlnești în cale, pe cineva cu gălețile pline. Nici popa nu e de lepădat, dacă-ți duci repede mâinile la părțile intime. Fredonam melodia când spoiam cu var pietrele ovale, de râu, alese pe măsură și cărate cu cotiga, pentru a face ronduri zambilelor, narciselor, butașilor de trandafir. Cotiga era un ditamai căruțul, meșterit din două roți din fier, împrumutate de la plugul bunici și a altei megieșe – nașa mea de botez, văduve de timpuriu. Nu prea vedeau ele în mine, așa pirpiriu, vreun vajnic viitor gospodar. Deja după Florii, gândul ne zbura, nouă copiilor, la înnoirile de Paște. Nu venea iepurașul ca acum, cu ultimele generații de smartfonuri.

O pereche de pantaloni, o rochițică, încalțăminte. Tenișii, săndăluțele de lac pentru surori, așteptau frumos, mirosind a fabrică, în cutii de carton. Eu îi tot probam pe furiș, studiind atent lipiturile, cu speranța că vor rezista măcar o săptămână la asalturile mingii de fotbal pestriță de la atâtea petice. Ne îmbrăcam să arătăm frumos din cap până-n picioare, când mergeam la spovedit.Când am mers prima oară, mai măricel fiind, mi s-a părut o treabă serioasă.

Intimă. Acum se merge cu toata clasa la spovedit. Eram curios, ca mai târziu la examene, când interpelam nefericitul care ieșea cu… „ce ți-a picat?”, doar că atunci abia dacă-i șopteam timid: „ce te-a-ntrebat?”. Ce pozne să mă fac că le-am uitat? Nu înțelegeam de ce râdeau cei mai mari, când una dintre fete le-a spus că popa a întrebat-o… dacă a sărit gardul! Eu îl săream des! Ce mare scofală? La Înviere, locul preferat era în pod, la balcon. De acolo picuram cu ceară părul fetelor sau hainele celor care ne mai fugăreau.

Nu rezistam mult mirosului de tămâie, așa că ne mai zbenguiam prin cimitir, necăjind perechile de îndrăgostiți care abia dacă îndrăzneau să se țină de mână. În anii șaptezeci se mai păstra încă intactă tradiția pețitului și a fecioriei. Următorii zece au fost mai păcătoși. Nu-ți interzicea nimeni să mergi la biserică. O făceau și cei cu funcții în partid, numai că mai pe ocolite. Se cununau sau botezau pe la mânăstiri, ori chemau preotul acasă. Când erau în public și treceau pe lângă o biserică – au recunoscut mai târziu, își făceau cruce… cu limba. Masa de Paște era simplă dar bogată, și nu lipsea din nici o gospodărie oul vopsit, cozonacul, pasca și friptura de miel.

Miel la groapă

Anul acesta par sa fie mai plăpânzi. Mieii n-au avut timp să crească mai mult, cu toată stăruința oierilor. Că poartă denumirea de cioban, păstor, păcurar, baci, că fac sau nu transhumanță, activitatea lor se aseamănă, indiferent de zona geografică a țării. Cașul se încheagă la fel, urda e dulce. Calitatea diferă însă, dacă iarba e mai grasă și băcița mai frumoasă. Cum nici de Paște ciobanii nu coboară de pe munte, familia se reunește acolo. Berbecuțul haiducesc are cu totul alt gust decât cel ținul la baiț și gătit la cuptor.

Am căutat prin agendele cu notițe unde-mi notasem mai multe rețete secrete dezvăluite de un mare pescar și vânător. Din poveștile regretatului biolog Catălin Rang nu putea să lipsească și una referitoare la modul de preparare în bulgăr de lut a cărnii de miel. Acțiunea s-a petrecut după o vânatoare nereușită, la o stână de sub poalele Nemirei, spre Valea Uzului. Ciobanii aveau goapa lor, făcută cu meșteșug, pavată pe fund și pe laturi cu lespezi de piatră. În ea au aprins un foc zdravăn din lemne de fag, pe care l-au alimentat mereu, până jarul a ajuns de două palme. Berbecuțul avea cam treizeci de kilograme, viu.

Sacrificat, umflat cu țegea și priponit într-un cui, a fost imediat jupuit. Pielea, frecată bine cu sare, e pusă să se zvânte pe două leațuri, cu blana în jos. S-au eviscerat măruntaiele și s-au îndepărtat picioarele de la genunchi și capul cu tot cu gât. Organele interne curățate și spălate, tăiate mărunt ca pentru un fel de drob, se amestecă cu cimbru, piper, usturoi pisat, câteva ouă, o mână de leurdă și ce alte condimente mai sunt la îndemână. Dom’ profesor avea totdeauna cu el un borcănel plin de condimente, într-un amestec îndelung testat, din care folosea cât prindea în trei degete.

Compoziția se introduce în burta și coșul pieptului, îndesându-se bine. Se mai adaugă și câteva felii întregi de șuncă și se stropește din belșug cu vin alb. Pentru exterior, se toarnă într-un vas vin, piper măcinat și usturoi pisat, cu care se freacă bine berbecuțul, la intervale destul de dese pâna se face jarul. Se pune în blana lui care se coase bine.

Înainte de a se închide se mai toarnă în el vin. Într-un sac de rafie ciobanii aveau lut galben. Acesta, înmuiat cu apă, se îmbibă în toată blana până se face ca un cocon de fluture. Băgat în groapă, se acoperă cu frunze de brustur și cetină verde de brad, după care se acoperă cu o tablă peste care se toarnă pământ. Toată treaba a durat cam două ore, până la lăsarea întunericului. Dimineața, berbecuțul era gata, suculent și aromat.

Păstorul e cu turma și mieii mai pasc încă neștiutori și liberi. În numele credinței, indiferent de religie, pe toate continentele, în secolul XXI, mor oameni nevinovați. Om fi săraci sau nu cu Duhul? Doar Cel de Sus mai știe ce ne-așteaptă. Așa că… Pace ție cetitorule și Paște Fericit!

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ