Secolul al XXI-lea. România. Există foarte multe școli fără medic școlar. Nu contează faptul că au și murit elevi în timpul orelor de curs. Nu există niciun argument pentru a-i convinge pe guvernanți de necesitatea ocrotirii sănătății copiilor noștri, de faptul că trebuie să le asigure acestora educația sanitară, prevenția îmbolnăvirilor, protejarea vieții.
De ce nu sunt medici școlari? Pentru că medicii, lipsiți de motivația profesională și materială, părăsesc până și spitalele. Statutul de medic școlar nu le oferă nici prea multe perspective de progres profesional.
Un profesor londonez îmi spune că, la ei, atunci când elevii ies din școală, pentru a participa la spectacole, expoziții, activități sportive, excursii etc., sunt însoțiți de un document special care conține toate datele ,,la zi” despre starea lor de sănătate, dar și de un medic. În școală, evident, asistența medicală este asigurată, la standarde normale, pe toată durata activităților.
În toate țările civilizate, educația sanitară este realizată de medici, nu de către profesori. La noi, cadrul didactic a fost transformat, prin ticăloase și numeroase decizii ale M.E.N., într-un fel de moașă comunală căreia i se cere să desfășoare activități sanitare, I.S.U., de educație rutieră, de generare a tot felul de statistici bizare pentru varii instituții ale statului. Etc.
Revin la lipsa medicului școlar, la nevoia imperativă de protecție a copilului și adolescentului. Știți cum îmi imaginez un tablou în care ar exista un copil și un politician?
Copilul ar fi reprezentat normal: frumusețe fizică și spirituală, optimism, morală, inteligență pozitivă. Politicianul? Un ins care, în loc de creier și inimă ar avea pictate doar buletine de vot, pentru că asta, doar asta au în cap și în suflet aceștia. Altfel, par ființe normale…
