Cezar Oancea

“Ai mei mi-au luat calculator pe la 6 ani… toate au mers frumos, până în august 2013…. în nici două secunde ofiţerii DIICOT Bacău şi BCCO Bacău erau la uşă. Cioc, cioc – “Poliţia, deschideţi sau spargem uşa”…

Mă numesc Oancea Cezar Iulian, am 19 ani şi sunt din Bacău. Pasionat de tehnologie, sport şi alte lucruri. Cunoştinţe în hardware, web developing şi cyber security. Am executat 2 ani şi 6 luni într-un centru de detenţie pentru infracţiuni informatice.”

Înainte să judecaţi, citiţi, vă rog. Un text savuros şi captivant, ca un scenariu de film, cutremurător şi, culmea, amuzant pe alocuri. Te răscoleşte, te pune pe gânduri, te revoltă şi te poartă prin toate stările posibile. O mărturie dureroasă despre preţul plătit de un puşti pentru naivitatea sa, firească vârstei, o lecţie pentru părinţii care cred că un calculator, telefon, tabletă etc. ar putea umple vreodată goluri.

“Vă scriu cu referire la un articol care a apărut pe site-ul desteptarea.ro, respectiv https://www.desteptarea.ro/cum-a-cheltuit-mii-de-dolari-un-adolescent-folosind-carduri-furate-de-pe-internet/.

Persoana în cauză sunt eu şi aş vrea să acord un interviu”, în acest mod ne-a contactat Cezar. Ne-a indicat şi un link – https://oanceacezar.com/2018/04/11/justitia-romaneasca-din-propria-experienta/ – blogul său, deschis la scurt timp după eliberarea din detenţie, unde tânărul îşi povesteşte, aparent detaşat (acum), experienţa şi lecţiile învăţate.

Textul său este un cumul de stări, un carusel de emoţii, epuizant, din care totuşi nu vrei să cobori. Poate şi bravura afişată atrage, în cazul lui, ca şi cum te-ar asigura că “sunt ok acum, pot să şi râd de chestia asta”. Cezar avea 14 ani când a ajuns în atenţia anchetatorilor, fiind judecat pentru 8 infracţiuni de acces fără drept la un sistem informatic şi 8 infracţiuni de efectuare de operaţiuni financiare frauduloase.

A fost trimis în judecată de procurorii DIICOT, în 2014, fiind acuzat că a folosit fără drept datele de identificare ale cardurilor bancare ale mai multor persoane din ţară, dar şi din străinătate şi a folosit date fictive pentru a face comenzi pe mai multe site-uri de unde a cumpărat o serie de bunuri şi produse.

La percheziţii, anchetatorii au găsit în locuinţa minorului un telefon mobil iPhone, zeci de DVD-uri şi CD-uri, un laptop, o imprimantă, un MP3 Player, un televizor LCD Toshiba, un ecran LCD, un aparat foto, carduri de memorie, cartele telefonice, cărţi şi manuale IT, un robot de bucătărie, tablouri, încălţăminte de firmă.

“Am câştigat peste 100.000 de euro, dar nu pentru că aveam nevoie de bani”, mărturiseşte, acum, tânărul. “Din probele dosarului, instanţa a ajuns la concluzia că părinţii inculpatului minor şi-au pierdut autoritatea faţă de singurul lor copil. (…) Părinţii inculpatului minor nu sunt nişte ignoranţi, ci oameni cu multă carte.

Văzând că fiul lor aduce acasă atâtea bunuri fără să le fi plătit, trebuia să-şi dea seama că minorul a comis o faptă penală, fiind exclus ca să fi crezut povestea cu banii virtuali”, nota instanţa în motivarea sentinţei care avea să-l trimită după gratii: 5 ani, la Tribunal, condamnare redusă ulterior, la Curtea de Apel, la 3 ani.

“Ai mei mi-au luat calculator pe la 6 ani”

“După cum scrie şi pe pagina „Despre mine”, da, am fost închis într-un centru de detenţie pentru doi ani şi şase luni, aşa că o să detaliez un pic povestea asta. Făcând un pic background check pentru a se înţelege, ai mei mi-au luat calculator pe la 6 ani. Chestia asta m-a prins, mi-a plăcut şi am început să aprofundez.

M-a atras în special gamingul şi am făcut şi ceva programare web (html, css, js)”, aşa îşi începe Cezar povestea. Problemele au început, însă, câţiva ani mai târziu, când din “plictiseală” a descoperit câte îi putea oferi internetul.

“7 ani mai târziu, în 2012, acasă, plictisit pe Internet. Google „free riot points cards”, la momentul ăla crezând că lumea încă oferă lucruri gratuite pe Internet şi că un search pe Google o să mi le aducă pe toate mie, propriei mele persoane atât de importante într-un Internet atât de mare. Click, click, click, pagina 2, click, click, pagina 3, click click, . . . , pagina 8 – „Free carded RP game codes – sitedecarding.com”. Da, am găsit coduri RP gratuite.

Ca idee, punctele RP sunt puncte plătite într-un joc numit League of Legends. Coduri despre care nu ştiam la acel moment că au fost achiziţionate de un tip dubios de pe un site de carding (=fraudă informatică prin instrumente de plată electronice) şi care le-a postat acolo ca să atragă clienţi pentru serviciile pe care le oferea.” Şi-a făcut cont, a luat două coduri gratuite şi… au funcţionat. Fascinat, a început să navigheze din ce în ce mai des pe site-ul respectiv şi să înveţe cum să obţină date de identificare ale cardurilor bancare online, cum şi unde le poate folosi, cum să profite de vulnerabilităţi ale serverelor online pentru a obţine date, aşa cum recunoaşte pe blogul său.

“Chestia asta chiar m-a prins rău de tot şi după ceva timp tot ceea ce făceam în fiecare zi era legat doar de lucrurile astea şi încercam să îmi perfecţionez cât mai mult metodele de fraudare pentru a obţine un profit cât mai mare. Am început cu timpul să obţin lucruri mai valoroase şi să fac bani mai mulţi, pentru că aveam cunoştinţe din ce în ce mai avansate. Comenzile pe care le făceam la început, folosind date de carduri oferite de alţi membri ai acelei comunităţi în mod gratuit după ce erau folosite de ei şi prin care obţineam tricouri, brelocuri, abţibilduri şi tot soiul de lucruri mici şi ieftine s-au transformat în comenzi efectuate cu date de carduri pe care le obţineam pe cont propriu prin diferite metode şi care îmi aduceau electronice scumpe, bijuterii şi chiar transferuri de bani în valută ori monedă digitală Bitcoin.”

“Poliţia, deschideţi sau spargem uşa”

“Toate au mers frumos, până în luna august a anului 2013. M-am trezit într-o zi pe la cinci dimineaţa, încrezător fiind că o să înceapă o nouă zi plină de satisfacţie pentru mine şi gândindu-mă chiar din primele momente după ce m-am trezit ce aş vrea să obţin în ziua aia, având ca referinţă zilele şi săptămânile trecute în care deja obţinusem şi cheltuisem o grămadă de bani şi cu dorinţa incredibil de mare de a avea şi mai mult.

Stăteam pe canapea, navigând pe iPhone-ul meu. S-a făcut ora şase dimineaţa, sună interfonul. Mă duc să răspund, nu se aude nimic. Mă întorc din nou pe canapea. Sună din nou. Se duce tata – „Poliţia, deschideţi”.

Tata a apăsat pe buton, primindu-i pe neaşteptaţii vizitatori în scara blocului şi în nici două secunde ofiţerii DIICOT Bacău şi BCCO Bacău erau la uşă. Cioc, cioc – „Poliția, deschideți sau spargem ușa”. A deschis. Şapte ofiţeri în civil au intrat în apartament cu mandat de percheziţie şi mandat de aducere pe numele meu.

Mi-au răscolit toată casa, confiscându-mi toate dispozitivele pe care le aveam şi micul depozit de obiecte pe care îl formasem în apartament. După aproximativ opt ore de percheziţii, atât în apartamentul în care locuiam la acel moment cât şi la casa părinţilor mei de la ţară, am fost prezentat în faţa unui procuror la sediul DIICOT Bacău. (…) imediat ce am intrat în biroul procurorului m-a şi întâmpinat cu sintagma „Marele infractor Oancea Cezar. Bine ai venit, ia un loc”. (…) după încă 3 ore de audieri, mi-a spus în final lucrul pentru care mă rugasem deja de o sută de ori în gând în timp ce stăteam pe scaunul ăla din birou, cu ai mei într-o parte şi avocatul în cealaltă: „Bun, noi am terminat aici. Tu o să te duci acasă acum şi o să te chem eu iar altă dată. Eşti liber”.

Nu am putut să mai reacţionez în momentul ăla, am schiţat un zâmbet, am dat bună ziua şi am plecat. Lucrul ăla, care la acel moment mi s-a părut cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viața mea, avea să îmi schimbe în mod drastic viziunea despre lume şi cum funcţionează lucrurile şi aveam să plătesc mult mai scump pentru asta.”

A continuat, cu anchetatorii suflându-i în ceafă

Crezând că a scăpat, după aproximativ 3 luni, a luat-o de la capăt cu infracţiunile, nebănuind că anchetatorii mai erau pe urmele lui. “Am început să fac din nou aceleaşi lucruri. În astea 3 luni am mai fost chemat o dată la DIICOT şi am participat la percheziţiile informatice care au fost efectuate pe dispozitivele care mi-au fost ridicate la percheziţia domicilară. În viziunea mea de atunci, am dat cu subsemnatul o dată şi am stat la caterincă cu nişte gabori într-un birou la BCCO, care mi-au cumpărat chiar şi o cafea.

Ce dracu` s-ar putea întâmpla mai rău de atât? Aşadar, mi-am reînceput activitatea, cu siguranţă deplină în faptul că dacă aş mai fi prins încă o dată repercusiunile ar fi fix aceleaşi, că mie nu o să îmi facă nimeni nimic pentru că ceea ce fac nu e atât de grav şi cu un nivel de securitate mai sus în ceea ce priveşte modul în care făceam lucrurile. Şi am continuat în felul ăsta o lungă perioadă de timp, doar că nivelul mai mare de securitate implica tranzacţii mai restrânse şi posibilităţi de monetizare mai puţine, lucru care de asemenea avea să mă influenţeze mai târziu.”

Procesul

“Timpul a trecut, şi iată că am ajuns în luna martie a anului 2015. Între timp, judecata procesului începuse la Tribunalul Bacău şi mă afişasem de mai multe ori în faţa instanţei, eu lipseam de la şcoală pentru că nu îmi plăcea şi nu o consideram importantă, lucru pe care îl susţin şi acum, dar care s-a reflectat într-un mod negativ în raportul efectuat de Serviciul de Probaţiune în ceea ce priveşte persoana mea. (…)

A venit şi ultima zi a procesului pe fond şi dezbaterea cauzei. (…) O să fac o pauză aici ca să spun că respect toate deciziile pe care instanţele de judecată le-au luat în ceea ce mă priveşte, m-am supus acestora, le-am respectat întru totul şi încă o fac. Singurul motiv pe care doamna judecător l-a găsit la acel moment ca să îmi aplice pedeapsa maximă a fost faptul că lipseam de la şcoală. (…) a concluzionat sec, ca şi motiv principal al aplicării pedepsei maxime prevăzute de lege: „pentru a avea timp să îşi termine studiile”.

Închei scurt pauza prin a vă spune că în doi ani şi jumătate de detenţie nu am reuşit să termin nici măcar o clasă în plus şi asta strict din motive şi decizii care nu au ţinut de mine ci de sistemul penitenciar şi legislația de rahat. Revenind, după ultimul cuvânt mi s-a spus că rămân în pronunţare peste două săptămâni, ceea ce însemna că în fix două săptămâni de la acel moment avea să se desfăşoare o altă şedinţă la tribunal, fără participarea mea ori a avocatului ci doar a judecătorului şi a procurorului, în care urma să fie decisă sentinţa penală. La momentul ăla nu ştiam exact ce urmează să se întâmple, dar având asigurarea avocatului şi a altor persoane în domeniu pe care le-am consultat, respectiv că „o să îţi aplice o măsură neprivativă de libertate, cel mai probabil libertatea supravegheată. Nu ai ce să păţeşti, că aveai 14 ani când ai făcut faptele, ai recunoscut şi ai colaborat, chiar nu are ce să ţi se întâmple”. Bazându-mă astfel pe aceste cuvinte, nu am acordat prea multă importanţă la ceea ce avea să se întâmple…”

“Ceea ce avea să se întâmple m-a lovit pe neaşteptate”

“În ziua pronunţării, lucru de care nici nu îmi mai amintisem deoarece nu aveam nici un motiv să mă îngrijorez, aveam să aflu într-un mod extrem de neplăcut care a fost soluţia dată de judecătoare. Ora 15:00. Stau la calculator. Vine maică-mea să mă întrebe: „Ia vezi, nu a apărut pe net pronunţarea? Nu a apărut, nu cred că apare azi că nu le bagă ăştia pe Internet în aceeaşi zi. Ne uităm mâine”, am spus eu, cu total dezinteres faţă de ceea ce putea să se întâmple şi evitând astfel să îmi întrerup activitatea extrem de interesantă pe care o desfăşuram în momentul ăla de a naviga pe reddit. Ora 19:00. Tot la calculator, plictisit, îmi trece prin minte ce m-a întrebat maică-mea. „Ia să văd eu mă, nu a apărut totuşi aia?”.

Tribunalul Bacău. Dosare. Număr 3952/110/2014. ”[…] aplică inculpatului minor OANCEA CEZAR IULIAN măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de cinci ani”. Fuck. FUCK. FUCK FUCK FUCK FUCK. O, Doamne. O, nu. Doamne, ce mă fac?! Ce dracu` se întâmplă, nu se poate! Apucă ghiozdanul. Bagă laptopul în el. Uită-te în portofel. 100 lei. Băga-mi-aş …., ce să fac cu 100 de lei? Uită-te repede pe stradă să nu vină poliţia. Ok, nu vine încă. Scrie bilet de adio părinţilor în care le spui că nu poţi să mergi la puşcărie şi că o să îi cauţi tu. Scrie că îţi pare rău. Fugi mâncând pământul că poate să vină garda în orice moment şi să te ia. Mergi în staţia de microbuz. Ia primul microbuz până în Bacău (la momentul acţiunii eram la casa alor mei de la ţară).

Ajungi în oraş, mai ai 80 de lei. Îţi iei ceva de mâncare şi un suc, te duci în parc pe o bancă şi te aşezi. Încerci să îţi aduni gândurile, să pui totul cap la cap, să găseşti o soluţie ca să ieşi din situaţia asta nasoală, dar oricât de mult încerci, nu funcţionează. Nimic nu mai funcţionează, creierul tău nu poate să proceseze informaţia în mod coerent şi mintea ţi s-a dat peste cap, în acelaşi timp ai un milion de gânduri şi de idei dar parcă capul îţi e gol fiindcă chestiile doar îţi zboară prin cap aleatoriu dar nu se opresc.

Ore întregi petrecute pe banca aia nenorocită, într-o seară cu puţin peste zero grade şi îmbrăcat doar cu un tricou şi o jachetă subţire. Te culci acolo până a doua zi dimineaţă sperând că mâine o să găseşti o soluţie sau că mâine poate nu o să te mai trezeşti şi astfel nu o să mai fie nevoie să găseşti soluţia. (…) am mers în piaţă, am mers la un ţigan şi am luat un telefon cu 20 de lei. Am sunat-o pe maică-mea, i-am explicat extrem de grăbit ce s-a întâmplat, cât de coerent am putut pentru că încă nu mă obişnuisem cu ideea, iar ea printre plânsetele pe care le avea din cauza faptului că nu ştia unde sunt şi ce am făcut, a reuşit să mă calmeze spunându-mi că nu mă închide nimeni, că decizia nu e definitivă şi că poate fi atacată prin apel, lucru pe care deja l-a făcut avocatul. Şi pentru a doua oară am simţit că ăla a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.”

Plan de fugă. Continuă infracţiunile pentru că avea nevoie de bani!

În acelaşi stil alert, captivant, Cezar povesteşte cum a pus la cale un plan să fugă din ţară. Dar cum, pentru că îi trebuiau bani?! “Între timp dosarul a intrat în apel, iar în iulie 2017, am fost la şedinţa de judecată unde mi s-a acordat un nou şi ultim termen pentru a îmi pregăti apărarea, cu menţiunea explicită făcută de judecător că „ăsta chiar e ultimul termen. La următorul luăm soluţia definitivă”.

Lucru care m-a făcut chiar în acel moment să iau propria mea decizie definitivă că nu o să las lucrurile în voia sorţii şi că o să decid singur şi prin propriile mijloace dacă merg sau nu la puşcărie, că nu o să aştept din nou decizia unui alt om în privinţa libertăţii şi vieţii mele. Astfel că am deliberat. O să fac bani şi o să fug. Plec din ţară. Îmi schimb înfăţişarea, îmi fac acte, fac rost de bani iar după pa şi pusi. Mă duce capul cât să mă descurc să fac şi bani şi să nu fiu nici prins. Gaborii sunt idioţi şi nu or să poată face nimic.

Deci, am început cu primul pas, să fac bani. Aici trebuie să spun că şi până în momentul ăla, cum am menţionat şi anterior, făceam încă infracţiuni prin internet şi făceam şi bani. Dar nu îndeajuns pentru treaba asta. Pentru treaba asta îmi trebuiau bani serioşi şi aveam de gând să îi fac cât mai repede cu putinţă. Iar faptul că trebuia să fac mulţi şi repede m-a silit să renunţ la unele măsuri de precauţie pe care le-aş fi luat în mod normal ca să mă asigur că nu poate să mă depisteze nimeni în legătură cu operaţiunile pe care le făceam.

Iar lucrul ăsta a fost şi cel din urmă care m-a făcut să îmi pierd libertatea. Menţionez că eram şi depedent de pariuri sportive la momentul ăla, ca să se înţeleagă. Apucă-te şi fă bani. Propune-ţi ca în două săptămâni să faci 10.000 euro. Faci mai mult de 10.000 euro după două săptămâni. „Hai să-i înmulţesc, să fac mai mulţi că am nevoie.” Îi joci la pariuri, pierzi. Repetă cu 20.000. Acelaşi rezultat. Repetă cu şi mai mulţi dar fă aceeaşi greşeală din nou şi din nou şi din nou. Între timp se instalează paranoia, ştii că greşeşti şi ştii că asta implică riscuri, că ai putea fi prins.”

“Legea spune că nu au voie să intre peste tine înainte de şase dimineaţa. Pui alarma la cinci şi ai bagajul pregătit în fiecare dimineaţă, în caz că vine garda ţi-ai luat geanta şi ai fugit (la momentul ăla locuiam tot la casa de la ţară la ai mei – ideea era că eu îi pot vedea venind pe şosea înainte să ajungă la mine şi pot fugi prin spatele casei într-un timp de reacţie decent, cu un avantaj de cel puţin două minute şi jumătate cât le ia să spargă o poartă din fier masiv). Ţi-e frică totuşi, în interiorul tău ai sentimentul că ceva s-ar putea să nu meargă bine, că ŞTII că ceva nu o să meargă bine. Totuşi, stick with the plan.

Reuşeşti şi pui ceva bani deoparte, pe ăştia i-ai fentat cumva de la a deveni parte din profitul caselor de pariuri. Ia-ţi chirie în Berlin. Ia-ţi acte false. Ia-ţi maşină să te scoată din ţară. Toate astea costă şi nu ai destul cât să îţi ajungă pentru toate întrucât să ai totul pus la punct perfect. Zici că pleci peste două zile, amâni. Vine ziua, amâni iar. „Până la urmă lasă, fac cât pot şi cu o zi înainte de proces plec. În ziua când vine condamnarea eu o sa fiu deja ieşit din ţară, o să fiu chiar în spaţiul Schengen şi de acolo mă mişc mult mai uşor. E ok. O să meargă”. Ziua procesului era pe 22 septembrie 2015.”

Procurori din mai multe judeţe erau pe urmele lui

“14 septembrie 2015. Noaptea trecută de-abia ai dormit, de fapt aşa e în fiecare noapte că de mult nu ai mai dormit cum trebuie. Nu mai poţi să dormi, cum dracului să mai dormi când ştii în ce situaţie de c… eşti. Faci exact ceea ce ai făcut în fiecare zi până atunci, bani. Dar de ceva timp nici pe ăştia nu mai poţi să îi faci cum trebuie. Ai început să îţi asumi riscuri mai mari dar banii sunt tot mai puţini. Pur şi simplu nu mai merge. Nu mai merge şi gata. Nu ai noroc în viaţă. Stres maxim, nu ştii ce să faci.

Vine noaptea şi te gândeşti că lasă, mâine o să iasă mai bine. Vrei să te culci. Ca de obicei, intră rutina paranoică în funcţiune. Bagaj – verificat. Bani – verificat. Acte – verificat. Alarmă la telefon – verificat (eu nu mă trezesc fără alarmă. Nici atunci şi nici acum). Pui telefonul sub pernă ca să fii sigur că îl auzi. Pui capul pe pernă şi încerci să adormi. Mai trec câteva minute – beep beep beep – your iPhone battery is under 10%. Vrei să îl pui la încărcat, dar eşti deja super obosit şi parcă îţi pică ochii în cap. Nu ştii ce să faci. „Lasă, îmi bag p…, nu au venit până acum nu or să vină nici mâine. NU SE POATE SĂ VINĂ CHIAR MÂINE. NU AR FI CORECT”.

Pui capul pe pernă şi adormi. 15 septembrie 2015. Ora 06:00. Zgomot. Gălăgie. Nu ai timp să reacţionezi pentru că primul lucru pe care îl auzi fix în momentul în care creierul tău a ieşit din starea de somn e „Poliţia, deschide. Deschide, bă, că spargem uşa!”. Primul lucru care îl vezi sunt mascaţii postaţi în faţa uşii tale. Au intrat. Mandat de percheziţie şi mandat de aducere.”

VIAŢĂ 1 – 0 TU

“Iar după aceea, am fost dus la Cluj. Reţinut, arestat preventiv, condamnat, liberat condiţionat în martie 2018. Mai pe scurt, trimis între tot felul de nenorociţi, criminali, violatori şi aşa mai departe, în nişte condiţii mizere şi mult prea josnice pentru demnitatea unei fiinţe umane. Dar despre subiectul ăsta o să scriu alt articol, altă dată. Momentan e de ajuns.”

Povestioară scurtă cu o pernă din care “începe să plouă cu bani”

“Când au venit băieții de la Cluj cu mascaţii peste mine, eu am vrut să fac pe băiatul bun care colaborează că poate scap cumva ca şi prima dată, adică mă duc să dau o declaraţie şi mă întorc. Dar am dus planul într-atât de departe, încât într-o fracţiune de secundă înainte ca ei să intre peste mine deja m-am gândit la toată desfăşurarea poveştii ăsteia în modul mai sus-menţionat, aşa că am ascuns repede portofelul cu toţi banii în pernă şi am tras fermoarul gândindu-mă că după ce mă întorc acasă tot o să am nevoie de ei să fug.

După ce au intrat, am făcut pe inocentul şi le-am dat tot ce au vrut cu indicaţii precise – „da, mai am şi un laptop ascuns acolo, mai sunt şi telefoanele alea prin maşină, mai am şi nişte hard-diskuri aruncate pe colo, dar staţi să vedeţi că vă dau şi parolele de la toate conturile mele, uitaţi, haideţi să deschidem PC-ul să vedeţi că nu vă mint. Vă dau tot. Da` staţi să vedeți că vă dau chiar şi date despre ăla despre care ştiu eu că mai face că i-am luat toate informaţiile, e un hacker d`ăsta de prin Bucureşti”

– „Auzi, băiatu`, da` banii, banii unde sunt? Că ştim că ai şi de ăia. Dă şi banii dacă tot eşti tu aşa de colaborativ”.

– Stai dom`le aşa că banii nu îi am în cash că i-am transformat pe toţi în Bitcoin că ştiam că veniţi. Da`nu îi mai vreau, vă dau tot. Vrei să îţi dau adresa de la portofelul Bitcoin? Hai că ţi-o dau. Uite acuma îţi dau datele. Vrei să le şi verificăm? Acuma` le verificăm, nu e nicio problemă. Eu sunt băiat serios.

Ăia chiar au muşcat-o şi m-au crezut, desigur, fără să încerce să verifice datele pe care eu le-am oferit de la un portofel de Bitcoin care nici măcar nu exista pentru că nu puteau să facă asta atunci, lucrurile astea urmau să se facă pe parcursul anchetei.

Urmau să plece din camera mea să continue percheziţia şi în restul casei. Au ieşit civilii, ies şi eu. Un mascat în faţa mea şi unul în spate. Dau să ies din cameră, mă trage ăla din spate – „ia stai, bă, aşa.” Se uită la pernă, i se pare că stătea puţin strâmb, după cum chiar el mi-a zis în maşină. Băi, puţin strâmb. Adică PUŢIN. Şi stătea aşa fix din cauză că portofelul era umflat cu bani. Se opreşte, ia perna şi o întoarce.

Ditamai umflătura. Deschide fermoarul – începe să plouă cu bani. Băi, curgeau, la propriu, parcă era Dunărea când se varsă în Marea Neagră. „Ia veniţi, colegii, înapoi că am mai găsit ceva”. La care reacţia ofiţerilor BCCO care desfăşurau percheziţia a fost „ia uite, măi, unde era portofelul lui virtual. În pernă.”” Într-o ediţie viitoare, vom publica partea a doua a poveştii lui Cezar – perioada când a fost închis în centre de detenţie pentru minori.

“Nu le reproşez părinţilor decât că mi-au acordat prea multă încredere”

Cezar speră ca povestea lui să fie citită de cât mai mulţi oameni, chiar dacă mulţi vor alege (aşa cum a simţit până acum) doar să-l judece. Adolescenţi, părinţi, fiecare are ceva de învăţat din mărturisirile lui. “Provin dintr-o familie nu bogată, medie, dar nu îmi lipsea nimic. Cheltuiam banii pe pariuri sportive şi alte lucruri neimportante.

Părinţii nu prea mă supravegheau, stăteam uneori singur, ei fiind la ţară, şi de asta nu şi-au dat seama ce făceam. Dar eu mi-am învăţat lecţia, nu le reproşez părinţilor decât că mi-au acordat prea multă încredere. Relaţia mea cu părinţii este bună, au suferit şi ei foarte mult, dar acum suntem bine. Eu sunt ok, privesc viaţa altfel, m-am maturizat, iar acum vreau doar să îmi finalizez studiile şi să fac ceva pentru viaţa mea.

Evident, vreau să lucrez în IT, am nişte proiecte pe care le dezvolt şi sper să meargă ok”, ne mărturiseşte Cezar.

Alte articole