Nicidecum!

Faceţi un exerciţiu: rugaţi pe cineva care iubeşte muzica în varianta ei tradiţională (romanţe, doine, cântece populare sau pe versuri de autori cunoscuţi) să vă interpreteze prima strofă din poezia „La oglindă”, de George Coşbuc. Veţi avea – cu certitudine! – surpriza de a vă transmite două situaţii avându-le în centru pe mamă (care-i „dusă-n sat cu dorul”) şi pe fiică, rămasă acasă într-o voioasă companie cu ea însăşi… Dacă veţi dori să extindeţi experimentul şi să cereţi de pe internet variantele diverşilor interpreţi, vă veţi întări părerea că aceasta este „oglinda” muzicală a versurilor. Şi totuşi…

Să fim serioşi!

Lumea satului e recunoscută pentru moralitatea relaţiilor umane, aşa încât e imposibil de acceptat că femeia este un antimodel pentru odrasla ei, mai ales când aceasta bate la porţile adolescenţei. Legile esteticii ne interzic să tolerăm, în acest context, prezenţa unui personaj cu carenţe de conduită socială. Aşadar, mama este o femeie serioasă şi nicidecum o uşarnică („persoană care umblă pe la uşile altora, căreia nu-i place să stea acasă” – DEX).

Unde-i buba?

Neapărat e nevoie de câteva informaţii despre specificul poeziilor lui George Coşbuc. Cititorul versurilor sale ştie că va fi întâmpinat de surprize, ca să nu spunem obstacole. În loc ca linia melodică să însoţească versul, aceasta se vede trădată tocmai de autor, care pune la încercare obişnuinţele noastre de a citi un text. Concret, în enunţul din titlu Coşbuc sparge cursivitatea prin semnul exclamării, de mare încărcătură afectivă. În „Convorbiri literare” din 1890, el a scris: „Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/ Azi e singur puişorul,/ Şi-am închis uşa la tindă/ Cu zăvorul”. Dacă veţi avea curiozitatea să ascultaţi interpretarea Angelei Moldovan, care se ştie că urmase conservatorul, veţi sesiza pauza (cam scurtă, totuşi) de după cuvântul „sat”, pentru a marca distincţia dintre două planuri: al mamei, plecată în sat cu treburi, şi respectiv al fetei, rămasă acasă nu singură, ci… cu dorul. (Am prezentat de multe ori cazul „La oglindă” studenţilor de la Litere ori de la P.I.P.P. şi aproape mereu primeam întrebarea glumeaţă: „DORU’ şi mai cum?”)

Poezia coşbuciană, bun… didactic

Monologul fetei din creaţia poetului năsăudean este un exemplu clasic de ilustrare a funcţiei emotive transmise de un mesaj, care „se centrează asupra emiţătorului” şi are rostul „de a reflecta emoţiile acestuia” (Limba română, manual pentru liceele pedagogice şi clasele cu profil umanist, clasele a IX-a şi a X-a, E.D.P.-R.A., 1998, p. 8).

Oglinda – mit şi funcţionalitate

În multe basme fantastice acest obiect este înzestrat cu puteri miraculoase, iar în unele locuri din lume era necunoscut: localnicii, „ca să se oglindească, aveau în casă câte un ciubăr plin cu apă” (Mică enciclopedie a poveştilor româneşti).

Încă o întrebare, la centenar

În ediţiile cuprinzând volumul „Balade şi idile”, poezia „La oglindă”, de G. Coşbuc (8/20 sept. 1866 – 9 mai 1918) se află imediat după o alta, la fel de populară: „Trei, Doamne, şi toţi trei”, care se încheie cu reluarea titlului. Doctrina ateistă a făcut ca în multe ediţii dinainte de 1989 („Nunta Zamfirei” şi alte poezii, de exemplu, de la Editura pentru Literatură, din 1961) prezenţa divinităţii să fie semnalată prin minusculă: doamne. Măsura a alimentat confuzia cu pluralul de la doamnă.

Vorbe adânci, mai dragi azi

„Câţi vorbim o limbă şi purtăm un nume,/ Toţi s-avem o ţintă şi un singur dor –/ Mândru să se nalţe peste toate-n lume/ Steagul tricolor”. Îndemn ca oricare din „Hora Unirii”, de Vasile Alecsandri.

Alte articole