Ştiam despre Emil Ariton că este profesor de matematică şi că a plecat la Piatra-Neamţ din Bucşeştiul podurean. L-am apropiat repede de Viorel Dinescu şi Marin Moscu, matematicieni şi ei, autori de apreciate volume de versuri, ca să constat că fiecare dintre cei citaţi are făgaşul propriu în marea aventură a lirismului.
„Chipul speranţei“ (2012), cartea de poeme girată de Emil Nicolae şi prefaţată de Lucian Strochi – nume de referinţă în peisajul cultural nemţean –, ne răsfaţă cu două cicluri de versuri, relativ egale: „Figuri de retorică“ şi, respectiv, „Neasemănări ale toamnei cu primăvara“.
Poezia de început, „Motivaţie şi dilemă“, e o autentică prefaţă pentru ambele secvenţe, ba chiar pentru toată creaţia lui Emil Ariton. Întrebându-se cui ar trebui să-i dedice versul prorocitor („un nou horoscop“), ne-am găsit într-o sintagmă mai degrabă provocatoare decât laudativă: „intuitivii filologi“ sunt chemaţi să rezolve ecuaţia de gradul întâi construită cu tenacitate şi înfăşurată în aura enigmei totale, numită dilemă. Mi-am activat însuşirile filologului şi am pornit într-o expediţie livrescă pe care nu o regret.
Poezia lui Emil Ariton este în bună parte o scenă a metalimbajului, brodat cu graţie şi tensiune intelectuală în versuri anticanonice. Aproape totul este nonconformist: prozodia (lipsa rimei, a organizării strofice), dar îndeosebi tematica.
Un noian de întrebări îşi/ne pune despre noua retorică, de pildă, şi cu puţine răspunsuri suntem răsplătiţi. Dar tocmai în aceasta rezidă frumuseţea versurilor, agrementate cu termenii proprii artei literare: „graiul matern“, fie şi „în dialectul cu sunete scitice“, „creează tărâmul mirific, invadat de semnificaţii“. Judecătorul, din familia criticilor „care tăgăduiesc uneori cu răceala gheţarului“, convins că „vede în circumvoluţiunile apei/mai mult decât cercetătorii grămătici/în scriptologii apocrife“.
Sunt „criticii de asprime“ care-l înc(e)arcă pe autor cu „rolul de ageamiu al metaforei“, în condiţiile în care „scriitorii de ode sunt mai puţini“. Soluţia de moment e narcisismul („a scrie şi-a îndrăgi un poem“), dacă nu refugiul în combinaţia crâmpeielor matematice: „linii cu linii, rotunjimi cu sinusoide“. Nici pamfletul nu e agreat („n-avem bani pentru salahori, zilieri,/pentru absolvenţi, masteranzi, grădinari“), într-„un muzeu al erorilor“, când de fapt „s-ar cuveni să ne limpezim conştiinţele“. Paseismul câştigă teren: „Părelnice dezamăgiri din hrisoave, din cronici“, „cuvinte şi amintiri“, fără a se „crede că Dumnezeu/vrea să facă din lume/un muzeu de schelete“.
Reflex al nostalgiei vârstei primare, „amintirile dintr-un sat al copilăriei“ (Rustice chiţibuşuri) se rotunjesc într-unul dintre cele mai emoţionante poeme: „Satul cu multe grădini“. Chipul tărâmului mitic nu suportă mistificări: „şapte pârâuri (sic!) rătăcitoare,/bălţi şi nenumărate fântâni“, un „curgător afluent/al Tazlăului sau al Cernului“, dar şi un curcubeu care „nu se ştie de unde răsare/şi unde, furişându-se, se ascunde“. „Oglinda apei“ spartă cu pietre „păstrează în undele ei întrupări/ale cailor de-altădată“. Finalul e unul singur: „neconsolat voi întâmpina răsăritul,/spre a îngălbeni vegetal/aidoma codrului şi porumbului foşnitor“.
Emil Ariton compune aria poeziei ca terapie morală: versurile „pot să ne izbăvească de rătăciri,/de răutăţi şi de spasmul fărădelegii“. (Poezia e călăuza spre Dumnezeu). Să-l credem!
