Uităm, uneori, cât de fragili sunt copiii, cât de influenţabili şi naivi. Cât de frumoasă şi fascinantă este naivitatea lor, dar periculoasă în acelaşi timp.
Ne abandonăm copiii în faţa televizorului, calculatorului, tabletei, pentru un strop de linişte, libertate, pe care credem că-l merităm. Şi ne rugăm, conştienţi de vina noastră, că preţul pentru acel strop nu va fi mare.
Uneori, în ciuda bătăliilor noastre interioare şi a principiilor “sănătoase” de care ne agăţăm disperaţi, câştigă “trendul”, influenţele exterioare, frica de a nu-ţi marginaliza copilul, teama că poate rămâi blocat în idei învechite.
Şi cedăm. Ne rugăm, cu vină în suflet, că preţul nu va fi… nu-l va plăti copilul. Uneori, chiar avem senzaţia că, indiferent ce alegem, tot plătim un preţ. Uităm, uneori, ca noi, părinţii, să ne închidem telefoanele, calculatorul, şi să punem copiii pe primul loc. Şi… să jucăm şotron. Mai ştim oare cum? Uităm că ei, copiii, nu au nevoie decât de noi. Să fim. Să fim cu ei.
Un copil rătăcit, acaparat prea devreme de fascinaţia internetului, acum adolescent, proaspăt ieşit din detenţie, ne pălmuieşte cu povestea lui. Ne aminteşte că nu mai avem voie să uităm.
“Ai mei mi-au luat calculator pe la 6 ani… toate au mers frumos, până în august 2013…. în nici două secunde ofiţerii DIICOT Bacău şi BCCO Bacău erau la uşă. Cioc, cioc – Poliţia, deschideţi sau spargem uşa!” Tânărul, care a executat 2 ani şi 6 luni într-un centru de detenţie, a făcut peste 100.000 de euro din infracţiuni informatice, fără să aibă nevoie de aceşti bani.
Nu-i lipsea nimic, au judecat magistraţii, arătând acuzator cu degetul spre părinţi, ca o ironie şi o sfidare pentru toate sensurile cuvântului “lipsă”.
Acum, la 19 ani, tânărul ştie ce va face când va deveni la rândul lui părinte, şi-a învăţat lecţia. Oare putem şi noi?
