S-a încetățenit ideea că singura formă de luptă politică activă este cea a protestelor, că dacă vrei să schimbi ceva în țara asta, trebuie să ieși în stradă și să țipi. Cu cât mai multă gălăgie faci, cu atât mai mari sunt șansele ca scopul să fie atins.
Desigur, ideea este fantezistă pentru că nu poți construi ceva în timp ce singura ta cerință este să demolezi. Pentru că, vedeți dvs., în România protestele nu sunt aproape niciodată despre ceva ce se vrea să fie, ci mai mereu sunt despre ceva ce nu se mai dorește a fi.
“Jos Cutare”, “Anulați Chestia Aia”, “Interziceți Asta”, “Demisia” și așa mai departe. Nu am auzit vreodată protestatari strigând “Vrem un proiect de țară”. Eventual “Vrem salarii mai mari”, dar niciodată “Vrem ca politicienii să colaboreze pentru binele țării”. În fond, politica românească nu se face pe bază de cooperare, ci pe bază de dezbinare.
Atâta-i trebuie unui politician, să se afle că se consultă cu un coleg din cealaltă parte a spectrului politic pentru a lucra împreună la un proiect. Și nu e vorba doar de șefii săi politici care-l pot pedepsi pentru “trădare”; problema este că inclusiv alegătorii sunt convinși că nu există nici o scuză pentru așa ceva. De aici și ideea fixă a politicienilor noștri că atunci când ajung la Putere trebuie obligatoriu să le dea în cap la “ăilalți”, să-i demonizeze, să nu-i lase să-și revină.
La fel, ajunși în Opoziție, politicienii români înjură în toate felurile Guvernul. Și lumea aplaudă: «Da, mă, da’ așa trebuie să facă, pentru că menirea Opoziției este să ajungă la Putere». Am transferat conceptele economiei către politică; așa cum scopul unui afacerist este maximizarea profitului, am ajuns să considerăm că menirea unui politician este să preia frâiele guvernării, nu să slujească interesul public.
Nu vrem să ne dezvățăm de “tătucii” providențiali cărora să le pupăm papucul și, după cum încă mai credem în mâna invizibilă a Capitalismului, ne punem speranțele în mâna de fier a liderului politic capabil să stopeze corupția, să pună biciul pe leneși și să facă să curgă laptele și mierea la robinet.
Aplaudăm orice discurs care conține ideea că “numai noi putem să facem asta”, punem etichete celorlalți și trăim cu iluzia că, la capătul acestei călătorii, vom găsi rezolvarea tuturor problemelor. Într-o epocă în care ideologiile s-au risipit, partidele actuale nemailuptând să-și impună viziunea, ci ca să pună mâna pe ciolan, încă ne mai iluzionăm cu ideea că ar mai exista «stânga» și «dreapta», când, de fapt, alegerea nu mai există de multă vreme, singura doctrină de pe piață fiind neoliberalismul statului minimal.
