25 aprilie 2024
ActualitateIoan Botezatu „Viața bate filmul!”

Ioan Botezatu „Viața bate filmul!”

Pe întreg mapamondul, industria cinematografiei este în declin. Marele ecran se reduce acum, la televizorul cât mai plat, cumpărat la reducere, nerecomandat a fi amplasat în dormitor. Să nu faci bătături de la telecomanda, gândită bine ergonomic, cu muchii ascuțite.

Ioan Botezatu

Gluma-i glumă! Dar proprietarii marilor cinematografe, din întreaga lume, sunt în prag de faliment. Cele mai tari producții, în care s-au investit milioane de dolari în efecte vizuale spectaculoase, cu sonorizări de clasă, nu mai au niciun haz în sufrageria de la etajul patru, în blocul conceput fără balcoane. De aceea s-au construit cinematografe! Cu dotări pe măsură. Ca băcăuani, nu avem de ce să ne temem. Am renunțat la ele în urmă cu 20 de ani. Spunea cineva că fericirea constă în lucrurile mărunte, de care te poți bucura. O invitație la un film, acceptată, cu atingeri timid de discrete la scenele mai tari, documentate dinainte, genera fiori. Emoția continua cu propunerea de a savura apoi, o savarină, cataif sau profiterol, la cofetăria de lângă ieșire. Greu de înlocuit acum, acest gen de trăiri.

Despre cinematografele din Bacău s-a mai scris. Însă, despre oamenii aflați în spatele acestei industrii, și mă refer la personalul tehnic, la acei meseriași ascunși în cabina lor de proiecție, de unde luminează și pun în mișcare ecranul, știm prea puțin. Ioan Botezatu se numără printre ei.



Formația „Matinal”, Dec 1971,

„Am făcut 3 ani în clasa a IX-a”

Băcăuan la a treia generație, Ioan Botezatu s-a născut în anul 1952, pe data de 9 iulie. Zodia Rac se pare că i-a fost sortită. A învățat la Școala Generală, nr. 9, Liceul 3, Liceul nr. 5… A prins penultima generație, când se făceau 7 clase. Nu calculați după vârstă! Eu am făcut trei ani în clasa a IX-a. Așa se făcea școală înainte, dom’le! Ca să înveți carte! Am dat la Pătrășcanu! Erau 7 pe un loc. Am avut 9 la matematică, 7 la română și 7 la istorie. Și n-am intrat! M-am dus la Alecsandri, la fără frecvență. Numai tovarăși erau acolo, care-și completau studiile! Aveau funcții dar numai 4-5 clase. Făceau la intensiv, doi ani într-un an. Înțelegeți ce vreau să spun. S-a supărat tata. Măi băiete! Eu vreau să înveți carte, nu golăneală. Nu-mi arăți mie că ai diplomă! Mi-a pus tata profesor meditator, și anul următor am dat examen iar. Normal că am intrat primul. În total, până la armată, în 1969, am făcut 17 ani de școală. Și armata am făcut-o în două locuri: la Buzău, transmisiuni și Otopeni, București. Aveam un moș cu pile mari în minister. A vrut să mă facă ofițer. Bunicul a vrut să mă facă popă, tata să fac liceul de muzică. Nu s-a prins nimic de mine. Ce nu mi-a plăcut, n-am făcut. Și la locul de muncă. Nu mi-a plăcut, n-am stat! La Trustul de Construcții eram electrician, în 1971. Dar n-aveam nicio tangență cu electricitatea. Sindicatele aveau o formație, Matinal. Aveau nevoie de un chitarist, la armonie. Mare specialist nu eram eu, dar zdranga zdranga, mergea. Știam să cânt la acordeon. Am avut noroc că, o perioadă ne-a pregătit domnul Sascău, profesor la școala de arte. Sascău bătrânul, cum îl amintim noi, Gheorghe. Nu Dorel, fiul, care-i cam de o seamă cu mine.” Ioan Botezatu s-a căsătorit, în 1976, cu Maria. Era angajat la Mașini Unelte, la secția Mecanică grea. Au venit copiii, Ioana și Alexandru. Când s-au stricat treburile, cu plata în acord, a plecat la Combinatul Chimic. Aici, după 4 ani umbla deja zvonul, cu radiațiile. Citind un anunț în ziar pentru locuri de muncă, dă probă și devine în 1980, instructor la atelierul liceului de la IRAv. I se propune să se transfere, să lucreze în fabrică. Industria aviatică avea nevoie de meseriași. Refuză, din cauza stricteților și a programului. Așa că, prin recomandarea unui prieten, ajunge să facă, în sfârșit, o muncă pe placul lui. La Întreprinderea Cinematografică Județeană Bacău.

1971, Școala Populară de Artă, Clasa de Chitară a prof. Gheorghe Sascău. Ioan Botezatu, stg. sus.

„Nemulțumirea este o condiție a progresului”

La începutul anilor ’80, s-au dat în folosință în Bacău, două noi cinematografe, „Orizont” și „Central”. În toate căminele culturale și cluburile muncitorești, din județ, existau aparate de proiecție. Caravanele cinematografice ajungeau și în cele mai izolate cătune. Prin intermediul unui prieten, Luca Irimia, operator, Ioan Botezatu își schimbă iar obiectul de activitate. „Măi, tu le ai cu electronica, cu mecanica, de asta avem nevoie. Vrei? O să ți se dea un sector, de care să răspunzi. O să ai muncă de teren, ăsta-i dezavantajul. Și m-a trimis la director. Primul lucru care m-a întrebat directorul, nu a fost dacă sunt însurat? Dacă am casă? Ci dacă sunt membru de partid. Acuma să fim serioși, nici în partidul ăsta nu intrau toate gunoaiele. Da domnule, sunt! M-a trimis la Cadre. Era greu de plecat atunci prin transfer. Aștia m-au trimis la Forțele de muncă, să vin cu repartiție. Greu și aici! Postul ăsta era vânat de mulți. Noroc că am dat peste un prieten, cu care cântasem în formație, angajat acolo. Și-am intrat în pâine! La serviciul tehnic. Eu aveam 30 de ani, iar cei care lucrau acolo, aveau 30 de ani de vechime. Am fost primit ca un copil care trebuie instruit. Am intrat pe mâna lui nea Mitică Apreotesei. Era electro-acustician. Amplificatoare, chestii. El mă ținea minte de când eram în pantaloni scurți, cu pachești. A fost vecin cu un moș de-al meu. Am început să fur meserie. După 2 luni mă cheamă directorul. Păi ce mai faci aici? Te-ai inițiat, gata! Pe teren! Norocul meu a fost că nu m-a dat dincolo de Siret, pe Valea Zeletinului. Unde se certau foamea, tusea cu junghiul, și se luau 4 lei la ziua muncă. Acolo copchiii mâncau pâinea ca pe cozonac, când o aveau. Am prins partea cu Valea Muntelui. Berești Tazlău, Pietricica, Pârjol, Balcani, Schitu Frumoasa. Unde mai creștea omul o vacă, o oaie, mai tăia un vițel. Circulau banii acolo. Era petrolul, erau lemnele. Oamenii erau mai înstăriți, pentru că nu prea au avut Colectiv, decât pe la Strugari.”

Formația „Matinal”, Dec 1971, I.Botezatuîn mijloc

Dacă până atunci, tot a schimbat locurile de muncă, la ICJ Bacău va lucra, până la desființarea instituției. „Prima dată când am plecat pe teren, mi-am luat haine la schimb, mâncare. Am crezut că trebuie să stau trei zile. Ăștia bătrâni au râs de mine. Băi băiete, stai cuminte! Te duci, îți faci treaba, repari ce-i de reparat și te întorci acasă. Important e să funcționeze aparatele de proiecție. Au durat vreo 2-3 luni de zile, până am ajuns să-i cunosc pe cei cu care puteam avea probleme. Primul era secretarul cu propaganda, apoi directorul de cămin și eventual, directorul de școală, mai târziu. Unul dintre ei trebuia să-mi vizeze delegația. Acasă se decontau 5 lei pentru cazare neoficială, și transportul cu Rata. Și-am făcut cunoștință cu terenul! Ghinionul a fost, că cel dinaintea mea a stat mai mult în concedii medicale. A și murit săracul. Și sectorul era foarte slab. Nu se făceau încasări. La ședințe eram cârâit, de parcă era vina mea că nu se vindeau bilete. Nu se îndeplinea planul la numărul de spectatori. Aparatele erau bune, filmele ajungeau la timp prin poștă. Eu ce să le fac?”

Caravana cinematografică

Cinematografia era văzută ca un act de cultură. Venea în „sprijinul” școlii, prin propaganda care se făcea, marilor realizări socialiste. Dar erau și filme agreate de toți. De la cele istorice, la cele artistice și de aventuri.

Aparatura de proiecție

„Era altceva când venea profesorul de istorie. Rula filmul Dacii să zicem, și era interesat să-și aducă elevii la film. Sau profesoara de română, la ecranizările după romanele lui Sadoveanu, de la Dumbrava minunată, la Frații Jderi, în funcție de vârstă. Colegii mei, mai în vârstă, îmi povesteau de perioada lor de pionierat. Când era Regiune. Plecau de la Bacău la Adjud, Onești, cu trenul. Înspre Ghimeș luau mocănița. Cu rolele de film după ei, pe ploaie, pe vânt. Slana ceapa și brânza erau baza. Făceau propagandă comunistă. Cu colhozul, cu clasa muncitoare, Bumbești Livezeni. Mai proiectau și Vagabondul, O floare și doi grădinari. După aia s-au lămurit oamenii cum au fost păcăliți. Cum de le-au luat comuniștii și pământul, le-au luat și cuvântul. Când a venit după război, propaganda sovietică în Bacău, povestea Nea Mitică, au adus mai multe camioane rusești. Molotovuri, din alea mari, grele. Atunci nu era curent. Erau dotate cu generatoare. Mergeau prin sate, la școli. Puneau un ecran pe-un perete și proiectau. Lume buluc. Stăteau ăia pe bănci, prin noroi și căscau gura. Când veneau spre ei cazacii cu baioneta, în goana cailor, să-i bată pe nemți, își făceau cruce. Unii săreau și ei la fugă din fața ecranului. Filmul nu rula decât după jurnalul de actualitate. Era politicul. La câți nemți au omorât rușii în filme, mai făceau o Europă. Ce minuni erau, după ce s-au înmulțit aparatele de proiecție. Le cărau operatorii cu căruțele, cu săniile. Nu porneau generatoarele. Sunetul era ecou. Eu când am venit,în 1980, totul era bine organizat. Erau comune și cu 5 sate, existau 5 aparate și angajați 5 operatori. Între timp am făcut cursurile de operatori, la București, și am trecut la cabina de proiecție. Prima dată la Muncitorul și apoi la Central”.

Tranziția după 1989 nu a durat mult. Adaptarea a fost mai dificilă

„După ce s-a terminat cu partidul, s-a terminat și cu sătescul. Când s-a strigat jos comuniștii, și nu ne vindem țara, s-a dus și cu nevoia de cultură la țară. Am devenit peste noapte, capitaliști. Așa s-a întâmplat și cu orașul. Au apărut aparatele video, filmele dublate de Margareta Nistor. Se reprofilau unitățile singure, pe acțiuni. Încă au mai funcționat câțiva ani, cele 4 cinematografe din Bacău: Muncitorul, unde era și sediul central, Forum la gară, Orizontul și Central. Flamura Roșie și Tineretului au fost demolate, ăhă, când s-a construit Centrul, în anii ’70. Au apărut filmelele românești, cu sâni dezgoliți. Ne-am adaptat și noi, cei de la tehnic. Am modificat vechile aparate, pentru proiecțiile panoramice. Nu se compara senzația pe care o avea spectatorul, când intra într-o sală cu ecran panoramic de 22 m, și o sonorizare perfectă. Altceva decât cinemascopul. Ne-am dus la vale pentru că nu ne-a ajutat nimeni.”

S–a încercat închiriera spațiilor pentru alte activități. Primul care s-a închis a fost Forum. La Muncitorul s-a experimentat cu o sală mică de proiecție video și Bingo. La Orizont, discotecă. La Central, sala a intrat în conservare. Din fosta întreprindere cinematografică nu a mai rămas nimic. Văzând că treaba nu mai merge, Ioan Botezatu, în 1996, a plecat în Israel. Experimentase între timp, fără talent de agricultor, cu pus de varză, pe un teren cumpărat la Gherăiești. „În Israel am picat ca aviatorul, devenit parașutist în păpușoi. Am plecat de electronică, mecanică, fotografie și la ce mă mai pricepeam eu aici și am ajuns în construcții. Norocul meu a fost că ăștia aveau nevoie de o moașă comunală. Unul care se pricepea la toate. Băieții plecau pe șantier, eu rămâneam în ogradă, să refac stocurile cu materialele necesare. Stăteam 18 într-un apartament cu 3 camere. Paturi suprapuse. M-am pus iar pe învățat. După 6 luni mă înțelegeam bine cu toți. Doamna sărăcie te scoate din casă. În concedii veneam la familie.” După opt ani s-a întors în țară. S-a angajat ca electrician, a ajuns în șomaj când firma a dat faliment. Mai trebuiau ceva ani până la pensie. S-a orientat spre o firmă de cabluri și televiziune. Tot muncă de teren. „Am ieșit la pensie de acolo, dar cu un gust amar. Am văzut și eu cât de bine se trăiște, în țara noastră post socialist – comunistă. Sate unde copiii se duceau la școală, numai ca să ia cornul și laptele. Atât de multă sărăcie. Îl întrebam pe câte unul, bă, nu vrei să-ți trag cablu? Ba da, dar n-am televizor! Lasă mă, că îți aduc eu unul. La oraș, ce-i care își cumpărau cu leduri, le aruncau pe cele cu tuburi la gunoi, sau le duceau la rude.”

Ioan Botezatu a ieșit la pensie la 64 de ani. A stat câteva săptămâni la țară, să se împace cu gândul, noul statut și pensia mică. Pentru că tot i-a plăcut pescuitul în tinerețe, și-a găsit un alt rost, tot printr-un prieten, la un magazin cu articole de pescuit. Pentru că a făcut în viață numai ce i-a plăcut, nu regretă nimic. Însă cele mai frumoase amintiri, au rămas tot cele din anii, când a lucrat în industria cinematografică.

Colectivul de la Cinematograful „Central”, Ioan Botezatu în dreapta, 1994.

Ne bucurăm de cât a evoluat tehnica și imaginația omenească, dând viață marelui ecran. Poate ne hrănim, dar nu trăim cu iluzii. În lumea reală, viața bate filmul! Felicitări tuturor celor care se străduiesc să organizeze, anul acesta, festivaluri de film. Dar mai ales celor care vor să readucă cinematograful, în aer liber. Sălile din mall-uri rămân închise.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri