Interviu cu prof. Leonard POPA, jurnalist, scriitor
- Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în discursul civic, profesional, literar?
- Cuvântul e cel care ne dă trăirea. Un copil care nu vorbeşte e un copil bolnav. Asta a spus-o şi Blaga, dar el a spus-o într-un mod foarte frumos – „Lucian Blaga e mut ca o lebădă”. Cei care îi cunoaştem biografia ştim că el a trăit drama unei asemenea experienţe. Până la vârsta de 5 ani, Blaga nu a scos niciun cuvânt. Înțelegea tot ce se discuta, dar nu a putut să se exprime în cuvinte. Cuvântul e însăşi viaţa. O ştim de la cei care au cunoscut personal realitatea dură a lagărului de după Al Doilea Război Mondial. Cea mai dureroasă pedeapsă nu a fost cea fizică aplicată de unul ca Nikolschi, ci faptul că nu ţi se permitea să vorbeşti. Vorbeai de unul singur, în celulă, de teamă să nu înnebunești. Profesional, am avut (ne)şansa să predau generaţiilor mai vechi şi mai noi, arta cuvântului, literatura română. Am disecat cuvintele de atâtea ori, încât mă plictisisem. Mai ales când îi aveam în faţă pe cei de astăzi, care nu mai pun preţ pe valoarea lor naturală şi artistică. A trebuit să vorbesc numai eu. Să explic mesajele cuvintelor şi să fiu înţeles a fost cel mai greu lucru făcut în viaţa mea. Eu – dar cred că şi generaţia mea – am avut un mare respect pentru cuvântul scris. Am stat şi am gândit mult înainte de a-l așeza pe hârtie. De altfel, multe dintre poeziile mele i-au fost dedicate. Şi cuvântul scris, şi cel nescris sunt repere în definirea personalităţii, literare sau doar civice. Acum, tastatura computerelor tinde să ia locul cuvântului. E o uzurpare.
- Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
- Fiul Risipitor e condamnabil, moral. A risipit prin destrăbălare toată averea tatălui. Nu-l poate ierta decât Dumnezeu în marea lui dragoste pentru oameni. Sigur, Dumnezeu a pus şi unele condiții. Pocăinţa e o cale. Nu pot fi, însă, de acord nici cu fratele său, cel care era muncitor şi urma să-şi moștenească tatăl. Acesta nu s-a bucurat de întoarcerea fratelui. Şi-a simţit averea amenințată. Cum să nu te bucuri de revederea fratelui, să pui interesul material înaintea lui?!
- Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
- Îmi permit să stau la taclale cu Dumnezeu doar când scriu o poezie. Poezia are CEVA divin, inexplicabil. Tot ce scrii se transformă în jăratic încins sau aşa ar trebui să se întâmple. Dumnezeu coparticipă la Creaţie şi, când are chef, suflă peste el. Oamenilor le place să vadă cum ard cuvintele ca o candelă. Li se pare ceva spectaculos. Nu sunt un practicant religios. Nu merg duminica la slujbe. Singura biserică pe care am vizitat-o în ultimii ani a fost Biserica lui Lazăr din Larnaca, Agios Lazarus, dar acolo ajung o dată pe an. Iau avionul şi după două ore şi un sfert ajung în Cipru. În Larnaca, mă reculeg şi îmi descarc energia negativă acumulată peste an. Sunt sigur că asta îi place lui Dumnezeu şi, drept recompensă, îmi va spune într-o bună zi ce mai fac părinţii mei… Mie îmi place, în primul rând, legenda sfântului. Lazăr a fost capabil să facă ceea ce nu au reuşit ceilalţi. S-a întors… Întoarcerea e mai greu de realizat decât plecarea. Plecarea e la îndemâna tuturor. Nu şi întoarcerea. Dumnezeu nu a mai oferit-o şi altora. Şi în viaţa pământeană întoarcerea are mai mult mister şi conotații. Când pleci undeva, ştii ce laşi în urmă. O nevastă, o casă, un suspin… Când te întorci, nu ştii ce te aşteaptă. S-ar putea ca lumea să fie complet diferită. După 1989, s-au întors în ţară mulţi dintre scriitorii noştri rămași în Occident. Petru Dumitriu, Petru Popescu, Goma. Revederea lor m-a bucurat enorm. Întoarcerea a îmbogățit literatura română, în vreme ce plecarea a sărăcit-o, la propriu şi la figurat. Cum să interzici noilor generaţii de cititori accesul la două romane fundamentale? Am în vedere ,,Cronica de familie” (Petru Dumitriu) şi ,,Dulce ca mierea e glonţul patriei” (Petru Popescu)… Când au plecat, în plin dezgheț cultural, nu a ştiut nimeni, am aflat de la Europa liberă, de la Monica Lovinescu. Dar mă abat de la subiect. Cu Dumnezeu stai de vorbă şi când îi refuzi prezenţa. Cele mai frumoase poezii ale lui Arghezi sunt Psalmii, unde poetul îi deplânge absenţa. O face, însă, magistral.
- Raiul şi Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
- Dumnezeu a creat Raiul şi Iadul pentru a ne arăta diferenţa între Bine şi Rău. Dacă nu ar fi făcut-o în acest mod minunat, le-am fi confundat la tot pasul, pentru că Binele şi Răul au aceiaşi părinţi. Aşadar, nu sunt utopii. Sunt realităţi cu o putere moralizatoare eficientă. Mai eficientă decât dacă ţi s-ar da o palmă. Oricum, mă străduiesc să amân momentul schimbării habitatului. Am obosit să tot schimb casele în care am locuit. Am făcut-o de multe ori în viaţă. Nu a fost bine. Am dat naştere la interpretări. Or, eu am încercat întotdeauna să le evit.
- Când aţi trădat, uneori, ce aţi simţit: satisfacţie, ură, eliberare, regrete?
- Nu am trădat nimic şi pe nimeni. Sentimentele mele au fost suficient de puternice ca să nu mă lase să trădez. Am fost incapabil de o viaţă dublă. Asta, în viaţa reală. În plan artistic, dedublarea este obligatorie. Dacă nu intri în pielea personajului creat, scrii degeaba. Poezia nu este supusă unor asemenea cazne. Ea operează cu simboluri care se încheagă din satisfacţii, ură, eliberare şi regrete. Poetul le ordonează după propriile colaje. Aşadar, când scriu, simt câte puţin din fiecare.
- Dacă aţi putea cârpi esenţial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Este o operă perfectă şi nerevizuibilă. Nu are nevoie de petice. Viaţa noastră este, chiar dacă nu toţi realizăm asta, o carceră. Ia gândiți-vă, într-o carceră, care e singura cale de a evada, de a fi liber? Să priveşti tot timpul Cerul şi să stai de vorbă cu el. Pământul e opusul, te ţine în loc. În viaţa reală, sunt multe de cârpit. În primul rând, atitudinea faţă de valori. După momentul din 1989, noi le-am aplatizat. I-am oferit prostălăului aceleaşi lucruri pe care i le ofeream de regulă doar cărturarului, celui care avea răspunsuri şi punea întrebări.. Astăzi, șansele de reușită au fost împărțite în mod egal (nu e tocmai de condamnat), dar cum s-a realizat asta? Am luat de la unul şi i le-am dat celuilalt. Am întreţinut o anumită formă de prosteală culturală. Practic, am ucis competenţa şi motivaţia. Nu mai avem nevoie nici de întrebări, nici de răspunsuri, însă o societate care le evită nu evoluează. Din România contemporană lipsesc multe, dar marea problemă o constituie absenţa lecturii. Oamenii s-au îndepărtat de citit şi asta va fi greu de corectat. Lectura te modelează din toate punctele de vedere. Şcoala are partea ei de vină că s-a ajuns aici. Noile programe școlare parcă au fost create de computere. Literatura a fost izgonită din manuale. Texte non-literare, fără valoare artistică, i-au luat locul, în încercarea disperată de a scăpa de aşa-zișii analfabeți funcționali. Nu aceasta este, însă, calea cea dreaptă…
- Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?
- Mai multe. Cred că, la fiecare vârstă, ai câte un vers care să-ţi placă. Sigur, există şi riscul de a amesteca viaţa poetului şi opera sa literară, în sensul că biografia îţi poate influenţa receptarea creaţiei lui. În copilărie, după ce mă obişnuisem să umblu cu literele şi să citesc ca un om mare, am fost puternic impresionat de destinul poeţilor morţi prea devreme. Nu ştiu cum de ajunsesem să deschid mereu un manual de literatură pentru liceu. Când am aflat că Vasile Cârlova – un poet absolut minor – a murit la 21 de ani, de TBC, am avut impresia – profund greșită – că e vorba de un scriitor de prim-plan, unul din marii noştri poeţi. În cazul lui Labiș, lucrurile au stat cam la fel. Destinul său tragic, frânt de un accident de tramvai, ne-a făcut să acceptăm tot ce a scris, deşi jumătate din poeziile lui nu a avut valoare literară. E vorba de poeziile proletcultiste. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Adrian Păunescu. Poet cu un debut editorial excepţional, volumul Fântâna somnambulă, a sfârşit, în anii 90, cu volume mediocre, scrise parcă numai pentru folkiștii din Cenaclul Flacăra. S-a făcut cândva un top al versurilor nemuritoare. Cred că de către Revista Flacăra, ea avea mania asta. Ştiţi care vers s-a clasat pe primul loc? „Aud materia plângând!” din Lacustra lui Bacovia… Dar, pentru a răspunde la întrebare, voi da ca exemplu unul din versurile care m-au pus pe gânduri. CUVÂNTUL CLOCOTEŞTE ÎN PAGINA ALBĂ… Aparţine unui fost coleg de facultate, dispărut şi el din astă lume, la o vârstă dureros de fragedă, cu o operă bine închegată, care se cere mereu descoperită şi reevaluată. De fapt, asta se şi întâmplă, datorită marelui său prieten, Adrian Alui Gheorghe, care îi valorifică opera postumă, la fel de valoroasă. Numele lui: Aurel Dumitrașcu… Nu ştiu câți şi-l amintesc, dar poetul avea dreptate. Cuvântul clocoteşte în pagina albă ca un vulcan care aşteaptă, clipă de clipă, să erupă. Să se elibereze de energia acumulată. Asta nu se întâmplă în fiecare zi. Şi nu toţi avem darul ăsta, să îmbogățim întunecata zare cu lungi fiori de sfânt mister, şi e bine că se întâmplă aşa. Cum ar arăta o ţară populată doar de poeţi?
