În lumea scenei, despre actorii care au partituri mărunte, roluri nesemnificative, fiind doar nişte scurte apariții și rostind un minim de cuvinte sau scoțând doar câte o interjecție, că duc tava.
Cu personajele principale e altă poveste, desigur, ele stau în capul mesei, ducând tot greul piesei. Și, din acțiunea lor iese conflictul, care e motorul dramaturgiei. Cum marele Will zicea că pe scena vieţii cu toţii suntem actori, este interesant de urmărit ce fel de roluri interpretăm.
Dar şi cum suntem percepuţi de ceilalţi, cum apărem în ochii lor. Mai cu seamă când unii dintre noi devin personaje într-o scriere a vreunui contemporan, curiozitatea semenilor este aţâţată la culme. Şi este îndeobşte cunoscut faptul că personajele negative sunt mai bine conturate în literatură, teatru, film, etc. Sunt mai consistente, au carnaţie, sunt convingătoare, pe când personajele pozitive suferă de o anumită inconsistenţă, părând chiar neverosimile.
E ca un făcut, pozitivii nu ies bine în scris, nu te seduc, nu-ţi rămân întipăriţi adânc în memorie, aşa cum se întâmplă cu tipii răi, mult mai reliefaţi. Există, din fericire, şi excepţii, mă gândesc la Don Quijote, în primul rând, dar şi la seraficul prinţul Mîşkin. Numai un geniu ca Dostoievski, profund cunoscător al abisului din om, putea scoate la iveală aşa un diamant.
Prinţul lui are o bunătate fără de margini, încât ceilalţi îl socotesc, pur şi simplu, un idiot. În schimb, brutele, şmecherii, escrocii, „durii” par inteligenţi, şi spunând asta revin la lumea actuală, părăsind terenul ficţiunii. Dacă o să vă uitaţi de jur împrejur, veţi vedea că aceşti indivizi domină scena vieţii noastre de zi cu zi. Ei sunt „vedete”, despre ei se scrie la gazetă, în tabloide, ei apar în permanenţă la toate emisiunile, beneficiind de o publicitate delirantă.
Răul este „in prime time”, la breaking news. Cine e un om normal, corect, care trăieşte firesc, modest, civilizat, şi mai face şi lucruri bune, n-are nicio şansă să ajungă o persoană cunoscută, „celebră”, vreun „vip”.
Rămâne un anonim, ba chiar poate fi considerat un fraier, un neadaptat la aceste vremuri în care miza e pusă pe scandal, mizerie, pornografie. Binele apare ca neinteresant, se trece peste el cu cea mai mare uşurinţă şi indiferenţă. Nu „vinde” nicio ştire, nu face atractivă nicio emisiune.
Deşi nu-i deloc obişnuit, nu e banal, aşa cum este răul, care se tot lăţeşte şi ne invadează spaţiul vital. Cred că dacă ne-am comporta responsabil, şi am fi mai mintoşi, ar trebui să căutăm cu lumânarea faptele bune, modelele reale, cele demne de laudă, de admiraţie, făcându-le cunoscute şi altor oameni, celor mulţi. Într-un alt tip de spectacol, care ne-ar ajuta să privim lumea cu alţi ochi, dincolo de murdăria ce ni se tot arată, binele n-ar mai trebui să fie doar un personaj de figuraţie care duce tava, ci ar merita un rol mai acătării.
Și nu să fie scos de la naftalină doar cu prilejul sărbătorilor de iarnă, când vine Moșul (apropo de Crăciun, pe mai multe canale au și început să curgă șuvoi filmele care-l au în titlu, până la totala saturație a celui mai nepretențios cinefil!) sau la Sfintele Paști. Că atunci ni se servesc o mulțime de pilde, în care cine mai crede azi?, pe care oamenii le uită imediat după sărbători. Există, așadar, un bine de circumstanță, sezonier, după cum par unii a înțelege lucrurile.
Pe deasupra, superficial. Iar răul rămâne, din nefericire în prim plan, proteic, divers. Oare avea dreptate filosoful când vorbea despre „lemnul strâmb” al umanității?
