Timpul curge așa cum știe el mai bine, înfiorător de repede. Și, din păcate, tot mai urât, mecanic. Oamenii nu-şi mai fac iluzii, iar conţinutul unor relaţii tradiţionale s-a pierdut. Ideea romantică a dragostei nu mai există astăzi, sexualitatea procreativă, monogamă şi familială nu mai este de actualitate. În noua dezordine amoroasă toate iluziile s-au risipit. Oamenii nu mai au timp și dispoziție pentru romantism. Dar ştiţi care-i partea bună? Că au o nostalgie teribilă (chiar dacă nu o recunosc) după tot ce-a fost cândva frumos în viața lor, în lumea în care au trăit. Asta pentru că nevoia de semnificaţie, de conţinut în ceea ce priveşte raporturile umane nu a dispărut cu totul, în pofida orientării spre latura practică, imediată.
Sexul, atracţia fizică doar, sunt insuficiente, şi pot ţine doar de o întâmplare. Or, oamenii vor mai mult decât întâlniri întâmplătoare. Au nevoie de emoţie şi de lucruri care să conteze cu adevărat pentru ei, să însemne ceva important. Pentru ca o relație între doi oameni să dureze, e nevoie de un efort de construcție, de imaginaţie, creativitate. Fericirea nu este ceva for free, trebuie să lucrezi pentru ea. Și-apoi, fericirea e ceva greu de definit, ea însemnând pentru fiecare om altceva. Pe unii îi face fericiți înțelepciunea, pe alții iubirea.
Și sunt unii care-și găsesc fericirea în a avea; proprietăți, funcții, putere. Deși adevărata fericire nu stă în ceva fizic, ea fiind o stare mai curând difuză, formată din mici particule, atomi, din lucruri aparent mărunte etc. Eu sunt fericită când pot dărui, de pildă, când pot să aduc bucurie celor dragi, în primul rând, dar și oricărui om pe care-l prețuiesc.
Iar când este vorba despre dragoste, mă bucur când întâlnesc oameni care au știut să întrețină o relaţie vie, armonioasă, pe termen lung! Pe viață chiar! Îi respect enorm pentru că au reușit să se ferească de rău și de rele, de prejudecăți, de obişnuinţă, de rutină și plictis. De răutatea și invidia din lume. Care să fie secretul unui astfel de cuplu fericit?
Mi-amintesc ce minunat de senină, de luminoasă arăta Ioana Celibidache, soţia celui care a fost marele dirijor Sergiu Celibidache, mărturisind că a avut alături de acesta 45 de ani de fericire. Pare incredibil, dar superba doamnă (o femeie de o frumuseţe rasată şi de un farmec nebun, pe care am admirat-o, acum ceva timp, văzând-o la televizor în cadrul unui interviu) spunea că pasiunea nu trece şi că ea şi celebrul ei soţ nu s-au plictisit niciodată.
Aşa cum ei i se întâmplase în cele două mariaje anterioare. Dar cu Sergiu Celibidache, personalitate excepţională, tumultoasă, un adevărat „vulcan”, viaţa i-a fost una de poveste. A cunoscut, graţie lui, tot ce-i mai bun în lumea asta, erau invitaţi pretutindeni şi erau înconjuraţi numai de oameni celebri, „de grandoare”, cum spune Ioana Celibidache, ea însăşi o artistă plastică de valoare recunoscută, dar de o mare modestie, refuzând categoric să emită judecăţi asupra ilustrelor personaje pe care le-a cunoscut. Tânără în spirit şi extrem de vitală la o vârstă venerabilă (la sfârşitul cărţii ei de amintiri, preia o zicere a lui Giscard D’Estaing: nu îmbătrâneşti, ai tinereţi succesive), minunata doamnă mai dezvăluie un secret al fericirii în doi: să ştii să râzi, să râzi cu „adversarul”. Un sfat bun de urmat, nu strică să încercaţi! Râsul este un tonic extraordinar și are un efect terapeutic, regenerator.
Un om care știe să râdă cu poftă, din toată inima, să se bucure copilărește de ceva anume, este un om bun.
