Miercuri, de Ziua îndrăgostiților, m-am oprit în fața vitrinei unei librării din centru, care era plină ochi numai cu cărți despre dragoste, dar din alea ușurele, de consum. Cu titluri de romanță „Încă te iubesc” „A ta pentru totdeauna”, „ Mă gândesc la tine”. Totul în roz-bonbon, dulce-dulce până la aplecare etc. Și m-am întors cu gândul la cărțile mele de suflet, având aceeași mare temă, eternă, Iubirea. M-am amintit de „Idiotul” lui Dostoievski, de romanele lui Jane Austen și ale surorilor Brontë, de „Maestrul și Margareta” lui Bulgakov, „Spuma zilelor” a lui Boris Vian, „Cărarea pierdută” de Alain Fournier, de Ernesto Sabato cu „Despre eroi și morminte” și „Tunelul”, de romanele lui Márguez, ale lui Kawabata, Murakami și multe altele. Bineînțeles că nu lipseau cele din literatura română din frumoasa mea panoplie livrescă, Ionel Teodoreanu, Mihail Drumeș, Cella Serghi, și apoi cei mari, Ibrăileanu cu atât de delicata „Adela”, Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, în fine, n-aș putea să înșir aici și acum toate cărțile de dragoste citite. Ce să mai spun de dramaturgie, cu Skakespeare în primul rând. Sau de „Scrisorile călugăriței portugheze”, care te frigeau pur și simplu la lectură.
Acum nu mai citesc romane de dragoste, nu le mai caut, mai precis, așa cum o făceam la vârsta adolescenței și a primei tinereți. Deși nu simt că îmbătrânesc și mai am încă o vie curiozitate pentru toate mișcările inimii. Îmi place starea de îndrăgostire și am scurte episoade de acest fel. De pildă, mă îndrăgostesc de câte un personaj, din cărți, din teatru și din filme, mai ales. În viața reală e mai greu, cred că sunt prea pretențioasă, lucidă, ironică, deloc sentimentală la modul comun, „leșinat”, și apoi, mă plictisesc teribil de repede. Ca să nu mai spun de ce simț al independenței am, cât de mult țin la libertatea de a fi eu însămi. Sunt potrivită mai curând pentru camaraderii spirituale și pentru genul pe care francezii îl numesc „amitié amoureuse”.
Și apropo de personaje și de îndrăgostire, vreau să vă spun că am avut prilejul, acum câteva seri, să mă uit cu infinită tandrețe la un bărbat (aș vrea să cunosc pe viu unul ca el) care mi-a plăcut foarte mult, m-a înduioșat de-a dreptul. Micul meu episod de îndrăgostire s-a petrecut văzând (de fapt, revăzând, realmente cu alți ochi, cu alt tip de înțelegere) „Moscova nu crede în lacrimi”, o minunăție de film. Care a luat și Oscarul pentru cel mai bun film străin prin anii ’8o. Ei, și în film este un personaj, Goșa, un simplu lăcătuș, dar cu mâini de aur și cu suflet mare, și bun ca pâinea caldă, omenos, generos, în fine, mi-ar plăcea să întâlnesc în viața de zi cu zi un astfel de bărbat. Iar în film era interpretat de marele actor Aleksey Batalov. Pe care-l știam, și-l prețuiam enorm, din filmele lui celebre: „Zboară cocorii”,„Doamna și cățelul”, „Cadavrul viu”, „Steaua fericirii captive”. O capodoperă „Moscova nu crede în lacrimi”, mi-a umplut sufletul, m-a înseninat. Am rămas într-o stare grozavă după ce l-am văzut, valsam prin casă și fredonam melodia Aleksandra, Aleksandra…
Revăd filme uneori și simt nevoia să mă întorc și la cărțile care le-au inspirat. Așa a fost cu „Șatra”, când am recitit nuvela lui Gorki „Makar Ciudra”, așa a fost cu „Pentru cine bat clopotele”, când m-am întors la romanul lui Ernest Hemingway, unde sunt câteva pagini tulburătoare despre dragoste. Acelea în care tânăra eroină Maria (interpretată, în ecranizarea după roman, de Ingrid Bergman, absolut minunată, pură, luminoasă, răvășitoare!) îi mărturiseşte lui Pilar (bătrâna ţigancă aspră, pătimaşă și înțeleaptă) că şi-a petrecut noaptea cu Ingles, simţind cum „se topeşte pământul şi că putea muri fericită în acele clipe”. Iar Pilar îi spune că niciodată pământul nu se topeşte mai mult decât de trei ori în viaţă, în momentele acelea când un bărbat şi o femeie devin o singură fiinţă, iar pentru cei mai mulţi oameni nici măcar o dată. Recitesc apoi pasajul în care Ingles, ducându-se la o luptă unde știa că va muri, îi spune Mariei: „Atâta vreme cât va exista unul dintre noi, vom fi împreună. Fiecare în parte suntem noi doi”. Pasaj superb, ieşit de sub pana unui mare scriitor. Fiecare în parte suntem noi doi, acest adagiu romantic mă urmărește, mă reîndrăgostesc de el de fiecare dată.
