Când este vorba despre creativitate, inspirație, inventivitate, distincția dintre centru și periferie devine ceva fluid. Sunt locuri, localități, doar aparent insignifiante, dar unde se întâmplă ceva, și atunci ele ajung importante. Devin un centru. Și aici, intră în scenă un termen relativ recent, acela de „oraș inteligent”. Asta mi-a venit în minte când am participat la lansarea Monografiei orașului Buhuși (amplă, impozantă lucrare coordonată de scriitorul Ion Fercu), și când m-am simțit plăcut împresurată de energiile unui spațiu cu o individualitate distinctă. A fost un adevărat eveniment, unul cu substanță, cu emoție, deloc formal, evitând festivismul de fațadă, și despre care s-a relatat, pe larg, în paginile ziarului „Deșteptarea”.
Buhușiul a fost un oraș cosmopolit, în care mai multe etnii au conviețuit pașnic, armonios, creativitatea reprezentând un adevărat motor pentru un așa-numit „oraș deștept”, cultura având rolul de catalizator, de element esențial în orchestrarea ideii identitare. M-am simțit bine la Buhuși, cu prilejul amintit, pentru că mă aflam într-un loc prietenos, deschis, în care mentalitățile se schimbă, se șlefuiesc, și în care nimic nu părea amorțit, provincial.
Când fac lucruri bune, frumoase, cu o mare încărcătură de sens, oamenii își schimbă percepția asupra duratei, trăind experiențe inedite, care îi mișcă, îi uimesc, îi emoționează. Sunt stări care aduc sentimentul de plinătate, de rost împlinit, cu real ecou în conștiințe, cu profunde rezonanțe sufletești. Nu-mi plac vorbele mari, discursurile emfatice, grandilocvența frazeologiei de ocazie, dimpotrivă, gustul meu merge spre momentele autentice, simple, firești, spre întâlnirile între oameni relaxați, inteligenți și imaginativi. Astfel de întâlniri se petrec uneori în micile orașe, a căror dezvoltare economică a cam stagnat, din nefericire, dar unde oamenii nu s-au robotizat și nu au o existență standard, rămânând deschiși, sensibili la frumos. Poate că este o iluzie a mea, dar, oricum, o găsesc mult mai bună, mai productivă în plan spiritual decât sentimentul de indiferență, de blazare care nivelează lucrurile. Mă încăpățânez să refuz ideea că trăim într-o lume fără sens, refuz absurdul, având nevoie să mă minunez, să admir ceva.
Dorința mea merge spre o anume stare de efervescență, vreau să fiu acolo unde se naște ceva nou, caut acel moment, mă arde gândul ăsta (despre care vorbea Baudelaire în „Invitation au voyage”), refuz să trăiesc placid. Îmi plac spiritele romantice, boeme, vibrante, care se hrănesc din preaplinul vieții, și nu sunt atrasă de lucrurile seci, vlăguite, abstracte. Sunt mai tot timpul în căutarea unui miez creativ, pândesc izbucnirea unei nebunatice flăcăruici, adulmec noul, frumusețea fulgurantă a unei clipe, și am convingerea că oamenii care trăiesc împreună evenimente artistice, culturale, care îi impresionează, ajung să fie mai sensibili, mai înțelegători, mai toleranți. Cu siguranță, în astfel de momente privilegiate, le crește tonusul mental și devin mai puternici, mai încrezători în propriile forțe. Chiar n-am ce să fac, nu pot să mă împotrivesc, am o fibră romantică, idealistă, poate ușor naivă, sunt conștientă de asta.
Visez mereu la o normalitate care implică o rejuvenare, o întinerire spirituală. Chiar în clipele în care mă bântuie scepticismul, când alunec pe inelele lui Saturn, planeta melancoliei. Dar este un scepticism surâzător, nu autodizolvant, și pe care îl alung repede, când mă trezesc în fața unei clipe de grație, când mi se pare că nu e totul pierdut, că rațiunea, credința, valorile, morala mai pot fi învingătoare. Poate că nu e totul pierdut…
