Am scris un text cu acest titlu, gândit ca o scurtă confesiune, pentru „Jurnalul unui teatru de provincie”, apărut cu prilejul sărbătoririi teatrului băcăuan. Care, iată, a împlinit rotunda vârstă de șaptezeci de ani. Reiau un fragment din cele spuse acolo.
Cuvântul teatru a intrat foarte devreme în existența mea. Cred că nu împlinisem cinci ani când l-am auzit prima dată, desigur neștiind ce înseamnă. Dar întâmplarea are partea ei interesantă (și amuzantă), oarecum premonitorie, așa că am s-o istorisesc în câteva cuvinte. Părinții mei locuiau în gazdă la o doamnă care se numea Țopa, nu altcineva decât mama vitregă a marii actrițe Sorana Țopa (care s-a retras definitv de pe scenă, la instaurarea regimului comunist).
Bătrâna doamnă era văduvă și avea o casă mare și frumoasă, în târgușorul Podu Turcului, chiar vizavi de școala unde mama era învățătoare. Iar eu, când nu mă țineam după ea, la orele de curs (stând cât de cuminte eram eu în stare, și nu prea eram), îmi făceam de treabă prin odaia gazdei noastre, care era croitoreasă. Adică dădeam iama prin cârpe, luam câte o bucată de material și mi-l aranjam în fel și chip în fața oglinzii, apoi defilam prin încăpere, ca la o paradă a modei, mă rog, imaginând un mic spectacol. Așa că doamna Țopa i-a zis într-o bună zi mamei: „Mica (de la Carmenica) o să se facă artistă”! Și-i povestea cum a văzut-o ea pe scenă, la teatrul cel mare din București, pe Sorana. Mamei i-a rămas ceva în cap de atunci și, cum ne-am mutat la Bacău, când am început eu să merg la grădiniță, mă căra cu ea la toate repetițiile ansamblurilor artistice din care făcea parte. Și tot cu ea am fost pentru prima oară la teatru, pentru ca, mai târziu, să devin o spectatoare pasionată.
Cuvântul teatru începuse, așadar, să se umple de conținut, pentru că vedeam cu ochii mei ce se petrece în cutia aceea magică, pe scenă. Și, da, multă vreme mi-am dorit să urc și eu acolo, să fiu actriță. Îmi plăcea să recit și participam la toate concursurile școlare, la serbări de tot felul, am urmat cursurile Școlii Populare de Artă, avându-l profesor pe minunatul domn Ghelu, am jucat teatru în liceu, făcând parte dintr-o echipă de „teatraliști”. N-am ajuns însă să dau examen la Institutul de Teatru, fiindcă m-am analizat cu un spirit foarte critic și mi-a displăcut rezultatul (mi-am găsit multe defecte, și, în plus, nu scăpam de un exagerat simț al ridicolului), așa că m-am îndreptat spre Facultatea de Litere.
În timpul căreia nu am renunțat la iubirea de teatru, dimpotrivă, am jucat în niște mici producții studențești dar, mai cu seamă, am văzut o mulțime de spectacole, frecventând cam toate teatrele bucureștene. În plus, am citit și toată bibliografia de la Facultatea de Teatrologie-Filmologie, unde aveam niște prietene, așa că m-am pregătit temeinic pentru ce avem de gând să fac, să lucrez în presa culturală și să scriu despre teatru.
Am povestit toate acestea ca o mărturie a strânsei mele legături cu teatrul, una profundă, aproape intimă, pentru că l-am cunoscut din interior, atâta timp cât am fost secretar literar. De aceea, despre teatrul băcăuan, cu care am strânse legături sentimentale, n-am scris niciodată cu răceala cronicarului, dând verdicte. Nici nu agreez, de altfel, acest tip de critic teatral. Eu am relații de amiciție cu mulți dintre profesioniștii acestui teatru, iar din scrisul meu transpare această empatie. Sunt însă și cazuri când trebuie să fiu mai severă, iar asta îmi produce multă mâhnire, așa vrea să se știe că nu am nicio satisfacție când semnalez aspectele precare, nereușite dintr-un spectacol. Fiindcă pentru mine teatrul înseamnă bucurie, mersul la o premieră, sărbătoare, și cel mai mult îmi place să transmit această senzație de plinătate, să-i contaminez și pe alții de iubirea mea pentru teatru. Care mi-a împlinit și mi-a colorat frumos viața.
