Oare la ce mai visează oamenii în materie de fericire personală? Am în mână „Jurnalul obscur” al lui August Strindberg, deschis la pagina în care el scrie despre: „visul unui cămin și al unei familii, vis dur, sever, dar purificator, sacru”. Pe care nefericitul dramaturg, cu trei căsătorii eșuate, nu a reușit să-l împlinească. Un tip extrem de contorsionat, Strindberg, cu o sensibilitate maladivă. Un fel de „jupuit de viu”, care-i punea însă pe frigare și pe toți cei din jurul său. Și, cu predilecție, pe femeile vieții sale.

De altfel, scriitorul nu avea deloc încredere în capacitatea femeii de a se dărui fără rezerve unui sentiment acaparator, cum este cel al dragostei. Era, în privința aceasta, de acord cu Balzac, ale cărui vorbe le cita: „Femeia nu iubește: bărbatul este cel care iubește și femeia se lasă iubită”. Convingere care nu-l împiedică să acumuleze dramatice căutări la capătul cărora spera să găsească „o rază de lumină, o femeie care să-l împace cu umanitatea și cu femeia”. Nu a găsit-o toată viața și cred că a fost mai bine, pentru că altfel, „ambetat” de cine știe ce fericire domestică, nu ar mai fi scris, pentru că la el chiar se adeverește zicerea potrivit căreia „numai insuficientul e creator”.

Nici nu mi-l pot imagina pe Strindberg fericit. Era incapabil de asta. Pentru că era un nevrotic, un ins cu trăiri convulsive, contorsionat lăuntric, cu un temperament agitat, paranoic. Avea nevoie de dramă, de zbucium, de conflict. Îi plăcea să sufere, atunci simțea că e viu. Îmi amintește de un personaj din viața mea, de data aceasta, care gândea în acești termeni: „dacă ne iubim, să ne chinuim”, ceea ce era un nonsens după mine, ceva elucubrant, patologic, de fapt. În fine, mă întorc la Strindberg și la trăirile lui extrem de contradictorii. Pentru el, femeia iubită era, rând pe rând, „splendidă, minunată, supranaturală”, dar și „rea, orgolioasă, proastă, neagră, veninoasă”, o străină care-i „mănâncă ficații”. Asta e senzația pe care o simțea acut mai ales lângă ultima lui soție, mai tânără cu vreo treizeci de ani, Harriet cea foarte năbădăioasă, dar tocmai de aceea prezentă obsesiv în mintea scriitorului. La Strindberg, găsim ura deghizată în dragoste, și anomalia unui individ care nu putea să iubească decât rănind, după confesiunea uneia dintre fostele sale soții.

Cert este că singurul lucru important în viața lui era scrisul. Acolo era stăpânul absolut, creatorul de lumi, de conflict, de stări, de atmosferă, de caractere. Astfel se explică indignata, dar și orgolioasa lui replică: „Ai grijă, ticălosule, te voi face personaj în viitoarea mea piesă!”, spunea, cu un aer teribil, Strindberg, ori de câte ori vreun ins nu-i intra în voie. Așa că îl făcea personaj pe respectivul, vărsându-și în scris veninul. Pe care l-a folosit din plin și în portretele feminine din teatru, mai ales, de unde se aude un zgomot infernal al „bătăliei sexelor”.

Culmea este că eu, feministă fiind, dar nu una convențională (există și acest gen) îl recitesc pe misoginul Strindberg cu interes, înțelegându-i atacurile furibunde la minciuna matrimonială, la ipocrizie, la cooperativa de interese care devine un cuplu, la un moment dat, mai ales când este împins de demonul parvenirii. Pentru că și eu văd limpede când sunt în joc interese, și detest manevrele, manipularea și ipocrizia. Fiind o Carmen, nu cred decât în iubirea liberă, „copil al boemei”. În rest, totul e proză.