Lui Gheorghe Asachi, intelectual cu aură europeană, îi datorăm mult, dar îl ignorăm. Revendicat în orice domeniu al culturii, rămâne de referință și prin contribuția sa la revoluționarea concepției despre învățământ / educație. El este cel care a înființat Școala de Arte şi Meserii Iaşi (1841), provocând o veritabilă emulație națională cu acest brand care a confirmat faptul că meseria este brățară de aur. Apariția cooperativelor de muncă și artă – care au o vechime de peste un secol – trebuie raportată și la efectul acestui gest întemeietor purtător de virtuți civilizatoare.
Cizmarul, ceasornicarul, frizerul, croitorul, zidarul, zugravul, fotograful, bijutierul, pielarul, coșarul… Oameni care, prin profesionalismul lor, au picurat în universul vieții noastre pragmatism, discreție, farmec, romantism. Cooperativele de muncă și artă au purtat peste ani, prin tradiția lor, visul asachian al înnobilării trudei.
După Revoluție, legi absurde au sufocat spiritul autentic al școlilor de arte și meserii, dar și spiritul de inițiativă al multor întreprinzători care doreau să mențină în viață această tradiție, fiind în același timp creatori a mii și mii de locuri de muncă.
Ducem dorul zugravului-artist, croitorului-artist, coșarului… Din unele meserii, deși ar fi foarte utile, a rămas doar refrenul unor șlagăre: „Hai coșar, coșar/Prin oraș hoinar, hoinar (…)/Când la ușă-ți bate cioc, cioc, cioc/Poți să spui că ți-a adus noroc”. De când n-ați mai întâlnit un zidar, un zugrav, un croitor pe care să-i admirați pentru lucrările care rivalizează cu arta?
Cei mai mulți dintre tinerii despre care credeam că nu vor lăsa să se stingă tradiția meseriilor-artă au luat calea Occidentului, unde sunt aplaudați. La noi mai supraviețuiesc în domeniu, oferind noi valențe romantismului acestor meserii, doar niște grozavi temerari care sunt asemuiți de către unii fermecătorului inocent Don Quijote.
