Eugen Verman

Ori de câte ori deschid o carte scrisă de Eugen Verman îmi amintesc de tulburătoarele vorbe ale lui Antoine de Saint-Exupéry: ,,De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”. Dacă mi s-ar cere să-i schițez scriitorului Verman un portret, probabil că ar trebui să implor un penel fermecat să zămislească un chip în manieră Picasso, din ,,cioburi” de suflet ale copilăriei.

Și ,,Noi, cei de pe ‘Lăpușneanu’” (Editura Corgal Press, 2017), recentul volum al scriitorului-jurnalist, ca și aparițiile sale editoriale precedente – ,,Robu”, ,,Destin”, ,,Culai”, ,,Liliacul alb. Zorul numărul trei”, ,,Miezul vieții. Oameni și destine”, ,,Culai” (ediția a II-a, revăzută și completată), ,,Zăpezi murdare și alte povestiri” – ne invită într-o lume în care inocența prunciei nu poate fi tulburată nici chiar de foame, de boală, de sărăcie sau de moarte. O sinceritate crudă născută din adevăruri care cochetează cu lacrima te întâmpină și în cele 236 de pagini ale noului volum…

Dar nu este un lamento, ci un fel de imn al bucuriei lovit de tristeți și de dor, care reușește să regăsească în labirintul memoriei afective ,,viața; așa cum a fost ea”. Eugen Verman este nu doar vrăjit de amintiri, ci și un vrăjitor al acestora. ,,Amintirile sunt unicul rai din care nimeni nu ne poate izgoni”, ne amintește prozatorul, citându-l pe Jean Paul. Este vorba mai ales despre ,,amintirile acelea pe care noi suntem, cu toții, stăpâni, căci, dacă orice ne poate fi luat, ne poate fi maltratat sau ucis, trăirile noastre trecute, începând cu primele momente ale autocunoașterii de sine (…) fac parte din ființa noastră”, scrie E.V.(Op. cit., pag. 9). Pentru el, mai ales Copilăria sa este un asemenea rai, chiar dacă aceasta are și accente de infern.

PUBLICITATE

Autobiografic, discursul din ,,Noi, cei de pe…” ne duce din nou în orașul copilăriei autorului, Piatra Neamț. Locuri, oameni, istorii sculptate în carnea durerii, drame oblojite de stoicism, supraviețuiri, bucurii ale solidarității, timp ofilit peste care este aruncată roua acelei nostalgii care te cheamă mereu acasă, la prima ta casă… Și doruri cronice, care te seacă la inimă: ,,Mulți ani după aceea, am trăit cu gândul că tata nu-i mort. Că va veni, într-o zi acasă. Că ne va strânge la pieptul lui și ne va mângâia și ne va spune povestea vieții sale” (Ibidem, pag. 193)… Și poeme de dragoste: ,,Mergeam și-i aprindeam lumânări și-l boceam, și chiar vorbeam cu el, băi Culai, cum te-ai dus, așa, de tânăr, tare ți-a mai fost ostilă viața asta (…) Într-un septembrie, nu i-am mai găsit nici mormântul, nici crucea, de parcă ar fi fugit de noi (…) Și atunci am aprins toate lumânările acelea (…) în tot cimitirul mic și sărman din coasta spitalului, și lumânările ardeau de parcă râdeau la noi și noi ne-am bucurat și am plecat la gândul că frățiorul nostru mai mic are lumină și că acolo râde, de fapt, sufletul lui bucuros că are lumină” (Ibidem, pag. 48)… Și poeme ale inocenței: ,,Curcubeul n-are picioare… El e trimis de Dumnezeu să ne mai mângâie inimile și tot El îl ține, așa, acățat de cer…, ca un vis frumos, care apoi și dispare…” (Ibidem, pag. 28)… Și peste tot amintiri, amintiri rămase ,,acolo, în acel rai, de unde nu le izgonește nimeni – raiul copilăriei noastre” (Ibidem, pag. 150), primul rai din care am fost izgoniți…

Cine-i Eugen Verman? … ,,…Omul Eugen Verman e ca o casă cu multe ferestre, unele larg deschise. Un tip cu <>, spontan, curios, care stabilește ușor legături cu semenii, receptiv și confesiv în egală măsură. La fel – transparent și previzibil – e și scriitorul: fără labirinturi, fără mister, fără echivocuri, fără răutate”, scrie Constantin Călin în cuceritoarea prefață intitulată <>”… Este un ,,profesionist meșter, mult experimentat, în chipul cel mai natural cu putință”, spunea Ion Rotaru despre Eugen Verman.

,,Noi, cei de pe ‘Lăpușneanu’” este un fragment din mărturisirea-romanescă-fluviu a lui Eugen Verman. O mărturisire emoționantă, tulburătoare, în care realul, curtat și estetic, este vedeta, dar, tot (re)citindu-l pe Verman, începi să pricepi și mai mult de ce spunea Dostoievski că fantasticul este tot una cu realul, dacă nu cumva, uneori, realitatea este mai seducătoare decât fantasticul însuși.
Ion Fercu


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

3 COMENTARII

  1. Vreau si eu cartea . Sper ca pe 27 iulie Sa-l revad pe prietenul meu. Mi-e dor de el si de scrierile sale , care ma emotioneaza de fiecare data S.C.

LĂSAȚI UN MESAJ