De câte ori nu confundăm credința cu respectul scrupulos dat unor nenumărate reguli, pe care în trăirea religiozității noastre le atribuim lui Dumnezeu. Cât de răspândit este riscul judecării aproapelui nostru, reducerii credinței mai degrabă la o morală decât la o atingere a sufletului, a apropierii de Dumnezeu.
Evanghelia duminicii a IX-a de peste an ne prezintă o situație conflictuală, conturată de modul critic al fariseilor de a percepe încălcarea prescrierii respectării zilei de sâmbătă de către ucenicii lui Isus. Legea, ne lasă Isus să înțelegem, este forma care cuprinde iubirea și credința. A reduce credința doar la norme de observat înseamnă a-i pierde adevărata semnificație de libertate interioară.
Isus știe că fiecare om are nevoie de o regulă, dar recheamă la esențialitatea regulii, pentru ca aceasta să nu devină o încarcerare a trăirii, în loc de a fi o trăire în spiritul libertății de creștere al legii. Și este prezent în acest punct pericolul care derivă dintr-o religiozitate trăită într-un ritualism gol, secătuit, care și-a pierdut semnificația interioară de trimitere spre divin.
Practicile religioase tradiţionale sunt importante: ele ne fac să împărtăşim cu ceilalţi experienţa comunitară de laudă şi rugăciune aduse lui Dumnezeu. Dar să nu uităm niciodată că experienţa spirituală, apropierea noastră de Dumnezeu în trăirea de credință cu bucurie, este în primul rând un parcurs practic al iubirii, înțeles într-un drum de implicare umană, de bunătate, de înțelegere.
Nu putem fi creștini din obișnuință, într-un mod obositor, împovărător, plictisitor, lăsând să treacă an după an, retrași în micile noastre conduite consolidate ale vieții noastre creștine. Să luăm în considerare perspectiva trecerii de la un plan superficial al reflecției asupra credinței noastre la o întâlnire directă cu ceea ce suntem, fiecare dintre noi, în ființele noastre, spre bucuria profundă a întâlnirii cu Dumnezeu.
Apropierea sinceră de Dumnezeu să ne elibereze de o credință înțeleasă doar ca ritualism, de o credință slabă, legată doar de un sens al îndatoririi, împovărătoare și apăsătoare, și fără pasiunea trăirii!
Dacă am învăța să nu mai criticăm! Dacă am învăța să ne încredem în Dumnezeu! Dacă am înceta, în viața noastră, în familiile noastre, în biserică, în societate, în contextul nostru de relaționare să ne plângem de toate micile lucruri care nu merg, de toate rezultatele slabe, de inițiativele fără succes! Dacă am avea curajul să îndrăznim mai mult, să mergem, să înaintăm fără teamă, să ne încredem cu bucurie, l-am descoperi mai uşor pe Dumnezeu.
Pr. Iulian Roca,
Parohia „Sf. Ana”, Lespezi
