Interviu cu Silviu Erhan, presedintele Asociatiei Sportive Club de Calarie „Raraul“ Bacau N-ai crede ca omul de langa tine, firav, timid, emotionant in fata microfonului, poate stapani o intreaga herghelie de cai de rasa si, in acelasi timp, miliardele unei banci comerciale. Nici nu l-am intrebat cum se impaca cele doua pasiuni, oricum, hatru, ca un moldovean sadea din Bucovina, imi spune ca banca este un hobby, iar caii sunt viata lui. S-a nascut la Pojorata – Campulung Moldovenesc – si a devenit bacauan prin vointa guvernamentala, dupa ce a terminat Facultatea de contabilitate si economie agrara, la ASE Bucuresti, si spunea atunci ca nu va sta nici macar o zi in Bacau, insa a ramas pe viata. Lui Silviu Erhan niciodata nu-i ajunge timpul, fiind mereu in competitie cu cavalcada creditelor si cea a cailor, fiind presedintele Asociatiei Sportive Club de Calarie „Raraul“ din Bacau, un club mic, insa cu performante notabile in sportul mai putin cunoscut in orasul de pe Bistrita, locul unde, de altfel, si-a realizat visul din copilarie: sa aiba caii lui. Si nu orice fel de cai, ci de rasa, grajd, sala de sport, terenuri de antrenament, plecand de la un singur armasar si ajungand la 15.
– Domnule Erhan, astazi nu vorbim de credite si de prima casa, vorbim despre prima dragoste: caii. De unde aceasta pasiune?
– Eu provin dintr-o zona cu traditie in cresterea cailor, din Bucovina, mai precis din Campulung Moldovenesc, acolo m-am nascut, acolo am trait pana la 14 ani, acolo am luat contact cu caii, cai de munca, nu de sport, Hutuli, cai de Bucovina. Era o traditie in cresterea cailor chiar in timpul comunismului, fiind o zona protejata, nefiind cooperativizata, astfel ca s-a pastrat respectul fata de propritetate si fata de animale. Parintii mei m-au trimis, si in special mama, la scoala in Bucuresti, tocmai in ideea de a fi ferit toata viata de animale, cum se spune la noi, sa nu mai am de-a face cu coada vacii si a calului. N-a fost sa fie asa. Coincidenta sau nu, in Bucuresti am nimerit cu locuinta foarte aproape de locul unde isi avea sediul echipa hipica a Clubului Armatei “Steaua”. Din clasa a IX-a m-am dus la club si am inceput sportul de performanta ecvestru. Am facut la “Steaua” cam opt ani calarie, pe timpul liceului si apoi in timpul facultatii.
– Bucovinean cu studii in Bucuresti, ati ajuns in Bacau…
– Cum intamplarea joaca un rol important in viata oamenilor, am ajuns in Bacau prin repartitie guvernamentala, in 1986. Eram al nimanui. Norocul meu a fost ca in 1988 am auzit ca la AVICOLA se infiinteaza o echipa de calarie, am luat contact cu domnul inginer Petru Placinta, care s-a interesat de acest proiect, pe care l-a si pus in practica, infiintand Asociatia Sportiva AVICOLA Bacau, cu sportul principal calaria. Am adus din primul an trei cai de la herghelia nationala Jegalia, apoi alti sapte cai de la Depozitul de Armasari Dumbrava – Tg. Neamt. Din acest nucleu de cai s-au detasat clar doua exemplare de valoare nationala, armasarul Gascon, un pur sange englez, si Talaz, un cal de sport romanesc, de care am ramas legat toata viata lor. Echipa AVICOLA a ramas in competitii si dupa 1990, pana in 1996, avand participari in competitiile nationale, campionate, cupe, atat la seniori cat si la juniori. Eu, in 1992, am plecat de la Avicola la Clubul din Piatra Neamt, unde am activat un singur an, dupa care am ajuns in Germania, tot la cai.
– De ce in Germania?
– Tara cu traditii in sportul ecvestru si vroiam sa-mi indeplinesc visul. Acolo am facut de toate, de la curatenie in padocuri, ingrijitor, pregatitor de cai pentru competitii. Am stat doi ani, am invatat foarte multe de la nemti. Am invatat in primul rand sa-mi gestionez singur caii, am realizat ca pot sa imi indeplinesc visul, sa am caii mei. Am revenit in tara, mi-am cumparat primii cai, la 31 de ani, de la Tg. Neamt, o iapa tanara de trei ani si o alta pur sange englez, in 1995, de la herghelia Cislau, pe care am folosit-o doar la reproducere. In 1996, echipa AVICOLA s-a desfiintat, au vandut toti caii, si am cumparat o parte din caii de acolo, printre care si cele doua exemplare superbe Gascon si Talaz, de care ma leaga o prietenie extraordinara, si cu care am concurat la multe competitii nationale. Din pacate, ambii au murit, pe Gascon l-am ingropat aici, langa padoc, si ii vom ridica o piatra funerara. In 1997 am reluat activitatea competitionala, pe care o intrerupsesem in 1992 si am avut un an foarte bun, participand cu armasarii Gascon si Talaz la competitiile nationale si internationale, unde am realizat cea mai mare performanta a mea si a clubului, am castigat Cupa Romaniei la individual, care a ramas cel mai important trofeu cucerit de calaria bacauana. In paralel am continuat si activitatea de reproductie, astfel ca in 1998 am avut primul manz, Pojoran, in ’99 al doilea, dupa aceea am mai cumparat si am ajuns la 14-15 cai ai mei. Ne axam pe pregatirea copiilor, a celor care iubesc caii si doresc sa faca performanta. Asta a fost.
– Aveti acum in padocuri 15 cai. Ce rase cresteti?
– Noi ne-am axat pe calul de sport romanesc, o incrucisare intre pur sange englez si pur sange arab-arab si alte rase locale si nu numai locale. Acum avem in grajd si cai germani, adusi din Germania sau din parinti germani. Cai cu pedigree impresionant. Anul 2006 a fost un important pentru noi. Mi-am indeplinit un alt vis al meu, sa am propriul meu grajd, mi-am cumparat un teren pe Calea Barladului, imediat dupa Avicola, am construit padocuri, o sala de sport acoperita, doua terenuri de antrenament in aer liber, unul cu nisip si altul cu iarba, specifice antrenamentului pentru cursele cu obstacole, disciplina noastra de baza la care concuram. Din pacate nu am alta persoana pregatita profesional pentru asemenea activitati, doar eu am atestat de antrenor si arbitru. Insa, toate la timpul lor.
– Ce se intampla acum la club?
– Se intampla lucruri frumoase. Am o echipa de 4-5 copii si adulti, pe care vreau sa-i prezint anul acesta la concursuri, care sunt obiectivele noastre finale. Pentru asta crestem cai, pentru asta ne pregatim. Cu echipa de copii, in 2008 si 2009 am avut participari importante, Ema Grigorovici fiind reprezentanta noastra notabila, iar anul acesta mai avem doua fete, Adela Iacobov si Bianca Gurlui, la care se adauga nepotul meu Georgica Erhan, cu ei sper sa facem o figura frumoasa in competitiile la care vom merge. Participam si la tineret cu Stefan Cristea, iar la seniori prin caii incalecati de mine, dar si de Sebastian Gurlui, apoi si la amatori, prin cei care s-au afiliat la clubul nostru.
– Clubul organizeaza si sport de agrement?
– Nu in principal. Mai facem, insa timpul meu este limitat. Pentru agrement ar fi nevoie ca doritorii sa stie, sa aiba cunostinte minime de calarie. Exista si riscuri. Pentru Bacau, pentru copiii din acest oras, ne-am gandit ca este mai bine sa ne ocupam de indrumarea si pregatirea lor pentru viitoarele performante. Dintre ei, suntem siguri, chiar daca nu avem traditii in acest sport, cativa vor face performanta. Este un sport frumos, elegant, practicat de oameni de caracter, cu vointa, talent si dragosate fata de cai. Sa nu credeti ca echitatia se rezuma la a incaleca un cal si a pune cravasa pe el. Pare frumos la televizor, o costumatie frumoasa, plete in vant, insa pana acolo este munca de sclav, pana se formeaza o echipa, o unitate intre cal si calaret. Calul are memorie buna, este intelept, bun, ascultator, bland, puternic, are chiar vointa, simtul competitiei, care pot fi puse in valoare doar daca si calaretul are asemenea calitati.
Cea mai mare dorinta a unui sportiv nu poate sa fie decat participarea la o Olimpiada, competitia suprema pentru orice calaret. Poate nu stiti, insa prima medalie olimpica obtinuta de Romania a fost la calarie, Henri Rang a luat medalia de bronz la Olimpiada din anul 1936, de la Berlin. Nu sunt sigur, dar unele informatii spun ca ar fi fost bacauan. Nu-i un argument pentru cei mici?
– Cat costa un cal de rasa, cu pedigree si performante notabile?
– In Romania sunt rare asemenea exemplare si se pot vinde cu peste 100.000 de euro. Ceilalti, caii pentru sport, pentru competitii se pot vinde-cumpara incepand de la 3.000 de euro, mergand pana la 7-10-20 de mii de euro. Depinde de foarte multe criterii, nu are rost sa le enumeram aici. Oricum, calul este vazut, “citit”, apreciat, probat, dupa care are loc tranzactia. In lumea noastra suntem cunoscuti, sunt specialisti, informatiile circula.
– Care este urmatoarea competitie pentru care va pregatiti?
– Anul acesta, clubul de la Hemeius organizeaza trei concursuri, la care vom merge si noi. Saptamana viitoare participam la prima competitie oficiala, la Sfantu Gheorghe, cu patru-cinci cai, cu toata ceata dupa noi. Din grupa de copii pe care ii pregatesc, cel putin doi au aptitudini certe pentru performanta. Urmeaza, desigur, si alte competitii la care vom participa.
– Ziua in banca, seara la antrenament, in grajd, in manej. Familia cum reactioneaza, ce zice?
– Cand m-am casatorit ma ocupam de cai si ne-am inteles de la inceput. Au fost niste riscuri asumate, ne-am obisnuit unul cu altul, pana la urma este o activitate frumoasa, sotia o accepta, chiar daca nu s-a urcat niciodata pe un cal.
