Ciudăţenii aparente
În primul caz – dragoşte – bănuim o greşeală de grafie: sub s şi-a făcut loc o sedilă care nu schimbă sensul cuvântului (comparativ cu peşte/peste, coş/cos, şale/sale etc.), dar transmite o particularitate de rostire, dintr-un anumit ţinut românesc. Al doilea cuvânt – zudecată –
nu mai înregistrează o posibilă întâmplare ortografică şi nici nu exemplifică un defect (natural!) specific vorbirii copiilor mici, ci transcrie pronunţarea dintr-o altă zonă a ţării. Chiar dacă aceste curiozităţi au fost consemnate în urmă cu multă vreme, ele încă rezistă în vorbirea ţăranilor noştri şi comunică o stare a limbii care îşi are logica ei.
O „veşte” din Alba şi Sibiu
Dialectologii (Gustav Weigand primul, la finele secolului al XIX-lea) au observat în anchetele lor că în Transilvania grupul consonantic „st”, urmat de o vocală palatală – e sau i –, se rosteşte „şt”. În judeţele Alba (la Şibot, Daia Română, Alecuş ş.a.), şi Sibiu (la Rod, Poiana Sibiului, Sălişte ş.a.), s-a auzit rostindu-se „ştea”, „dragoşte”, „ieşte”, „şteag”, „veşte”, „mânăştire”, „puştiu” etc., dar „Apostol”, „stăpân”, „Stan” etc. Fenomenul a fost teoretizat de Romulus Todoran (1918-1993) ca „O schimbare fonetică dialectală: s>ş şi z>j în grupurile consonantice ale limbii române” (1975). L-am întâlnit şi în literatură, pentru a sugera culoarea locală: „Veniseră şi cei din Drăghiceşti, şi de Pişte-Vale, şi cei din Şvaghi” (Ion Lăncrănjan, „Cordovanii”, roman cu acţiune centrată în perimetrul Alba Iuliei). G. Weigand semnalează rostirea şi în Moldova, pe lângă Bacău (la Valea Seacă, Prăjeşti, Mărgineni) şi Roman (Miclăuşeni, Butea, Săbăoani). Observăm că localităţile de mai înainte sunt cunoscute pentru faptul de a avea populaţie preponderent romano-catolică.
„Jneură” de Alba, Sibiu şi Braşov
Înlocuirea lui z cu j deţine o arie mai largă. Corespondentul sonor al lui „st” este „zd”, dar la urechile vorbitorilor ardeleni au ajuns uneori gajde şi brejde (pluralul lui gazdă, respectiv brazdă). Exemplele pot continua cu dejleagă, jneură, dejgheţa etc. Fenomenul ţine de „dezvoltarea internă a limbii române” (Romulus Todoran).
„Zudecată”, ca pe Valea Siretului
Un fapt de limbă „în oglindă” a fost semnalat în Moldova, în aceeaşi vreme. Atunci şi, izolat, acum s-a auzit/se mai aude la comercianţii de ocazie „Sase ouă, sase lei” (exemplu de rostire locală din monografia comunei Prăjeşti, judeţul Bacău, de Eduard Ştraub, dar auzită de noi în anii 2013-2017 şi în localităţi ca Luizi-Călugăra, Răchiteni, Traian ş.a.). Este vorba de comunităţile romano-catolice din jurul oraşelor Roman şi Bacău, a căror particularitate de rostire a fost sesizată de diverşi cercetători: Radu Rosetti (care dă exemple ca sarpe, sopârlă, serseve), I. N. Ciocan (chimesă, pentru cămeşă), Nicolae Iorga („vorba sâsâită, cu s în loc de ş”) ş.a. Dumitru Mărtinaş îl consideră „un reflex întârziat din latina populară” („Originea ceangăilor din Moldova”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 86). O descriere sistematizată a situaţiei îi aparţine lui Mircea Borcilă: „Un fenomen fonetic dialectal: rostirea lui ş ca s şi a lui j ca z în graiurile dacoromâne. Răspândirea şi situaţia actuală a fenomenului” (1965). El conchide că „rostirea aceasta reprezintă un fenomen fonetic dacoromân”, ca urmare a „unui proces intern de dezvoltare a limbii române”, şi semnalează prezenţa lui şi în ţinutul Banatului.
Aşadar, un „mă zoc”, din vorbirea unui copil provenind din localităţile cu populaţie romano-catolică, este o dovadă de românism străvechi şi, simultan, un defect pasager, propriu vârstei.
