Nu cunoașteți ițele ascunse ale acestei conspirații. Lucrări pe tăcute. Chetă! Mână de la mână să nu mai ai cu ce să-ți speli fața. Câtă corupție la doi obraji nerași, fără nicio palmă? Mi-e teamă să și tușesc acum. Să vorbesc? Am avut un spion printre noi. Bine, au fost și mai sunt, dar ăsta a fost deosebit.
Conspirația
E bine că e pe scris și nu se aude… Alo? E-n regulă! Cred că și faptele s-au prescris. Dau declarație olograf, caracter italic, caligrafic, nebolduit, în Georgia cum este recomandat, și doar dacă sunt obligat să nu semnez. Insist puțin. Greșelile, la tipar tot apar. Primul contact? Determinarea unui grup cu dorințe, reminescențe native, nu mă gândeam la ceva rău, de a mă readuce pe calea cea bună. N-am înțeles ideea din punct de vedere al preferințelor. Eram deja corupt. Daltonismul nu este o scuză dacă vrei să vezi flacăra patriotic. În penele unui papagal, în gestica unei maimuțici sau urangutan, în torsul elegant sau miorlăitul carnal, de după miezul nopții al unui motan. Pe el îl doare. Ea se laudă. De câini ce să mai zic? Unii latră, alții mușcă, se țin scai de tine, te ceartă… dar îți rămân loiali, pe viață. Pierdusem unul.
Provocarea
Într-un ceremonial cu sorginți de castă jurnalistică, de ziariști bine documentați, când ești chemat la a da cu presupusul, te gândești la pionezele puse de colegii binevoitori, când te așezai în bancă, în școala primară. Nu dau idei. Promiți să nu mai pârăști? Îhî…! O fac acum. Puși pe luat decizii (colegii), prin intermediul secretarului de redacției de atunci, Viorel Roman, m-au somat să fiu prezent la sediu, ora fix paisprezece. Asomarea e un deliciu față de un supliciu pe care trebuie să-l asumi… asumat. Asta înseamnă să scoți limba de bucurie? Să te guduri, mimând că ești sufocat de emoții? Și promoroaca bacoviană… aia de pe clanță, s-a dezghețat după ce am împins, la plecare, cu piciorul ușa. Nu am alergat. Mi-am dat ca fraierul, cu presupusul, un novice care nu prea respecta reguliileeee, voit am mai pus și trei de eee, la ceva benefic? Tot respectul! Cum să-ți treacă prin cap, dacă mai ai un singur neuron, că și răul îți poate face bine? Apropo de vacin.
Mita
Era prin două mii, cam cincizeci de euro acum, că Marca a ieșit la pensie. Sughiț! Da! Cine mă pomenește? Colegii de breaslă, Oameni cu „O” majuscule citiți, educați în măiestria condeiului lor, absolvenți de școli diferite. Întruniți în consiliu, m-au chemat la apel. Rău cu rău… dar mai bine fărrră rrrău. Rău, rățușcă rămurică rândunică, nu intuiam ce mă așteaptă, într-o cutie frumos împachetată cu fundiță roșie. Prima dată m-am întrebat… de ce? Cui, căruia, și când i-am greșit? Au fost mai mulți? Ce naiba – să îl lăsăm pe cel numit în cuvinte păcătoase „ducă-se pe pustii”- că tot cu D începe și nu i-am aflat locația, strădanie s-ă aflu din ce pricină se întâmplă tot ce s-a întâmplat?. Glumind-vorbind dar sunt întrebări la care trebuie să răspundă orice jurnalist care se respectă. Adică…cine?
Na belea!
Sub fundiță, după ce am tras de ea, un ghemotoc de blană cu ochi aproape verzi a făcut haț-haț! Colegii au desfăcut o șampanie, crezând că mă bucur. Cine a pierdut un animăluț știe ce greu este să o iei de la capăt. Am ciocnit și eu un pahar. Căsca ăla mic o gură! Am băgat degetul în pahar și i-am dat să guste, poate nu mă mai mușcă. A scos o limbă…! Al meu ești, mi-am zis! Șaptesprezece ani a făcut reportaje. La munte, la mare, numai cu avionul n-a zburat. Mergea singur cu autobuzul, două trei stații, venea cu o Eugenie în botic după ce își făcea damblaua. Odată a greșit autobuzul și a ajuns la Bălcescu. La schit, tot reportaj, cu Jan și Lili Adochiței, la Mânăstirea Cașin. Călugării aflați la „ascultare”, aveau o oră în plus duminica, să mai doarmă. Ăsta i-a trezit de la cinci. I s-a pus pata pe un cocoș care nu avea somn, și chițcăia. La fugărit de i-au ieșit fulgii. Ne-am trezit toți. La Cugir, după o viitură zdravănă, a luat-o la înot după un cârd de gâște. Credea că prinde una. Ne era cam foame… La Valea Budului, foc de tabără, a sărit pe cărbuni. O săptămână și-a lins lăbuțele. Aveam un limbaj, voce și semene, de peste trei sute de cuvinte. La concursuri de pescuit îi făceam semn din ochi. Când arunca vecinul momeala, sărea în apă și-i aducea omului pluta înapoi. Am realizat multe reportaje împreună cu el, de aceea i-am zis Dino 007. Se odihnește acum, undeva în pădurea cu susur de izvor, acolo unde i-a plăcut mai mult. La poalele Nemirei. Au trecut atâția ani și mă bucur că ziarul a ajuns la a noua mie ediție.
