Decupaj din peisajul mocirlitic

Vara, vacanta, concedii, relaxare, caldura mare! si multa duhoare, venita din toate partile. Nu exista zona, spatiu de la noi care sa nu exale mirosuri pestilentiale. Daca treci pe langa anumite pasaje din oras, acestea iti muta nasul din loc, atat de rau trasnesc, putoarea acida invadandu-te, mai sa te doboare. Cineva spunea, pe buna dreptate, ca numarul veceurilor publice si starea lor de curatenie dau seama despre gradul de civilizatie al unei tari. si cand te duci acasa la cineva, te uiti la cum arata grupul sanitar, baia, spatii care spun mult, fiind o adevarata carte de vizita pentru gospodari. Prin WC-uri trebuie sa intram in primul rand in Europa, zicea, la un moment dat, Andrei Plesu, revista aDilema veche” consacrand, intr-un numar de-al ei, un dosar tematic acestei probleme deloc minore. De ce la noi e ca la nimeni, de ce pana si gunoaiele noastre sunt mai murdare decat ale altora? si de ce nu nimeresc ai nostri concetateni nici macar pubelele, aruncand murdaria, dejectiile, la intamplare, de jur-imprejurul containerelor, de nu te mai poti apropia de ele decat facand slalom printre gunoaie si zoaiele lasate de ele. Am citit o sumedenie de articole despre subiectul mizeriei noastre cea de toate zilele, am ascultat emisiuni la radio, cu interventii in direct. si stiti ce m-a minunat si mi-a starnit cea mai vie ingrijorare? Ca oamenii isi strigau indignarea, dadeau si ei exemple, pilde, ca romanul de azi e calatorit, colinda lumea si poate sa faca pe cont propriu comparatii, sa vada cum e mai bine si mai frumos, dar, la capatul a toate astea constatarea era una de neputinta. Nu vom reusi sa iesim din mizerie, spuneau ei. Unii dadeau vina pe lipsa de educatie, altii invocau nerespectarea legilor si cereau sa fie instituite amenzi usturatoare pentru cei care le calca, dand pentru asta exemple din tarile civilizate pe unde fusesera. Dar ramaneau in continuare cu un acut sentiment al zadarniciei. Tot asa va fi la noi si peste multi ani, mai ziceau oamenii pe care i-am auzit, invinsi parca de situatie, de realitate. Oare chiar ne-o fi placand mizeria? De ce ne complacem in ea, de ce stricam si murdarim tot ce atingem? Am vazut si eu cateva pubele in Occident si tin minte o secventa cu un individ care si-a bagat mana fara nicio temere intr-una din ele, pentru ca-si pierduse niste chei. Oricum, inauntru nu erau decat saculteti de plastic absolut curati. si la noi sunt pungi de plastic peste tot, ca le mananca vitele, dupa cum relata un strain scena de cosmar vazuta intr-o zona turistica, altfel superba. Dar la ce bun? Cand te impiedici la tot pasul de PET-urile care se lafaie in voie, ca zdravenii nostri compatrioti tin la bautura si vor cantitate, nu calitate. Romanie, tara PET-urilor, nu plai de dor, cum i se mai spune in folclorul nostru, ajuns si el la export doar cu fleacuri decorative, cu niscaiva sclipiciuri si strachinute de sarmale. De unde-atata dor? si cum sa nu te umfle rasul cand mai auzi si ce planuri , ce proiecte au unii in cap? Vorbind despre cum ar vedea el centrul civic al Bucurestiului, ministrul Culturii isi imagina o zona pietonala protejata de sticla, cu galerii de arta, cafenele, ceva plin de rafinament, din care se exale un parfum istoric. Asa cum este cartierul La Defense din Paris, nici una, nici alta. Pana una-alta, la noi gunoaiele napadesc oamenii si mizeria o sa ne intre si sub piele. Ne impotmolim in ea, intr-un peisaj nu mioritic, ci mocirlitic. Sentimentul neputintei, al neincrederii, abulia si stupizenia sunt la noi substanta organica (e amara constatare a unui scriitor, nu altul decat autorul excelentului scenariu al filmului aReconstituirea”). Din nefericire.Scris de Carmen Mihalache