Tradiţional, ultima zi din iunie este dedicată învăţătorilor, în sensul generic de educatori. Primul gând ne duce totuşi către cel care ne pune în mână abecedarul (pe unde o fi, că e un cuvânt de înscris în lista UNESCO a cuvintelor grav amenințate cu dispariţia?), aşa că am vizitat-o pe 21 iunie a.c. pe Margareta Fînaru (n. 22 oct. 1924), profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Pedagogică din Bacău, la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, apoi la Institutul Pedagogic din Bacău şi din nou la liceu.
„Care credeţi că sunt calităţile unui bun educator?” am întrebat-o. „Dăruirea. Dacă nu-ţi place ce faci, lasă pe altul care vrea meseria asta.” „Altceva?” „Pregătirea. Un educator care nu ştie carte câtă trebuie ca să le-o predea altora nu are trecere printre elevi.”
„Despre disciplina pe care aţi predat-o se ştie că este cea mai vulnerabilă. La corectarea unei lucrări de literatura română e multă subiectivitate în notare.”
„Ei, asta se cheamă responsabilitate. Niciodată eu nu am cedat presiunilor de a mări nejustificat o notă.”
„Ştiaţi că de două decenii liceele pedagogice pregătesc (?) învăţători şi educatoare fără o oră de limba română în cei patru ani?” „Nu aud.” Repet întrebarea. „Iertaţi-mă! Mi s-a părut că nu aud bine. Chiar aşa?” „Da. Şi nu plânge nimeni”.
„Dar e o prostie. Pentru cineva care predă celor mici, e mai importantă gramatica decât literatura. Eu am renunţat la orele de la Institut ca să predau din nou la liceu.”
„La mulţi ani!”, dragi educatori!
