Intre Borca si Paunesti
La 1 ianuarie 1965 – când, de la “Onestiul nou”, am fost transferat, ca sef de sectie, la cotidianul “Steagul Rosu” – România era impartita, din puct de vedere teritorial-administrativ, in 16 regiuni. Cotidianul la care tocmai sosisem era ziarul Regiunii Bacau. Un teritoriu imens – nu mai tin minte suprafata -, dar solid economic, social, administrativ, la acea vreme incepând sa se dezvolte pe baza unor programe de anvergura si perspectiva de cel putin cinci ani. Transpunerea in viata a unor astfel de programe impunea, in primul rând, o conducere serioasa, exigenta, in cunostinta de cauza. Sigur, nu totul era condus de la nivelul Regiunii. Treburile locale, ca sa le zic asa, erau in subordinea directa a raioanelor, oraselor si comunelor. Din câte retin, existau si functionau raioanele Bacau, Piatra Neamt, Buhusi, Tg. Ocna, Adjud, Zeletin, Tg. Neamt, Roman, Moinesti, Bicaz, Ceahlau. Orasele importante, de regula, erau centre de raion – Bacau, Piatra Neamt, Roman, Moinesti, Adjud etc. Totul era centralizat, totul era al statului, hotarârile veneau de “sus”, erau primite de conducerea Regiunii, transmise, apoi, imediat, conducerii raioanelor si oraselor si comunelor. Unele orase erau de “subordonare” regionala, altele erau de subordonare raionala. Bacaul, de pilda, se subordona direct conducerii Regiunii. Adjudul se subordona, direct, conducerii raionului cu acelasi nume, iar comuna Podu Turcului – centru de raion -, se subordona raionului Zeletin… In centrul intregii lor existente se afla Economia. Scriu cu litera mare, intrucât politica de atunci – politica centrala, promovata de Partidul Muncitoresc Român – era dezvoltarea economico-sociala echilibrata a tuturor regiunilor tarii. Iar Regiunea Bacau dispunea de mari bogatii naturale care trebuiau valorificate – titei, gaze naturale, lemn, sare, agicultura, transporturi etc. La acel timp se construisera deja, iar procesul era si mai amplu, rafinarii de petrol, combinate petro-chimice, combinate de industrializarea lemnului, intreprinderi ale industriei alimentare, Hidrocentrala de la Bicaz, centrale electrice la Darmanesti si Onesti, erau in plina dezvoltare fabrici de textile etc., etc. Ma gândesc la profesia noastra, de ziarist, si scriu, acum, ca despre toate aceste transformari aveam obligatia sa informam populatia, sa contribuim la educarea oamenilor in spiritul epocii. Si-mi amintesc, astfel, de zilele si noptile petrecute pe teren, in documentari si redactari de articole. Drumurile erau lungi si anevoioase – cu trenul personal, ori cu autobuzul si tractorul, iar, uneori, chiar caruta -, la Borca, in Raionul Ceahlau, sau la Paunesti, in Raionul Adjud, faceam si o zi intreaga, era nevoie de documentare destul de serioasa pentru reportaje sau chiar note si, de aceea, uneori deplasarea era si de doua-trei zile. Nu mai spun de faptul ca aveam la noi si scrisori de la cititori, scrisori care sesizau aspecte negative din comportamentul unor sefi de institutii de stat sau de partid sau unitati economice etc, pe care trebuia sa le verificam, sa stam de vorba cu autorii, cu alti oameni si cu cei impricinati si sa scriem pe marginea celor sesizate si constatate. De altfel, redactia cuprindea si o “sectie de scrisori”, ziarul primind zilnic zeci de astfel de mesaje care, obligatoriu, trebuiau sa se bucure de raspunsuri. In teren, oamenii spuneau ca le e foarte greu sa ajunga la centrul regiunii sau la ziar,se plângeau de prea multa birocratie, de partid si de stat, deplasarea “la centru” insemna mult timp pierdut si cheltuiala si nu numai atât…
In vara anului 1966, Regiunea a fost vizitata – timp de vreo saptamâna – de o delegatie a orasului Gheorghe Gheorghiu-Dej din Uniunea Sovietica, delegatie având in frunte pe G.G. Achimenko, presedintele Sovietului Orasenesc al localitatii ce purta numele fostului sef al P.M.R., care decedase in martie 1965. Grupul acesta, format din cel putin cinci oameni, a fost insotit, in regiunea noastra, de insusi Ion Ichim, primul secretar al Comitetului regional de partid si de alte doua personalitati din conducerea Bacaului. Cât a stat la noi, delegatia a fost insotita si de un ziarist “local”, subsemnatul, precum si de fotoreporterul nostru, Constantin Bursuc. Mi-amintesc de acele zile – au fost foarte frumoase -, dar si de constatarea lui Achimenko, la masa de prânz care s-a dat la Bicaz, pare-mi-se: “Aveti o regiune intinsa, frumoasa, bogata, cred ca nu e deloc simplu de condus…” De atunci pastrez in biblioteca albumul, editat in 1965, la Moscova, cu nemaipomenitele peisaje rusesti pictate de Ivan Ivanovici Sischin, clasic rus al acestei arte, album pe care mi l-a daruit seful delegatiei sovietice…
In 1968 România a trecut printr-o noua impartire administrativ-teritoriala. S-a considerat ca acest nou pas e cerut nu numai de traditie, dar, mai cu seama, de necesitatea conducerii mai eficiente, operative, profesioniste a tarii. Prin 2010, dupa atâta amar de ani, domnul Ion Ichim mi-a povestit un lucru pe care nu l-am cunoscut. Noul judet Bacau risca sa fie “vaduvit” de doua teritorii care au apartinut, dintotdeauna, Bacaului: Moinesti si Buhusi. “Nu ma intreba prin ce am trecut… Eu eram chiar din Comanesti, dintotdeauna am apartinut de Bacau, si am trait emotii nemaipomenite când a trebuit sa merg la Bucuresti, in audienta la Nicolae Ceausescu…. Ma gândeam cum o sa reactioneze când o sa reclam faptul ca raioanele Moinesti si Buhusi trebuiau sa fie, de drept, ale Bacaului si, dupa noua impartire, erau date judetului Neamt… Dar am fost ascultat cu respect si nedreptatea care ne-ar fi putut fi facuta s-a topit acolo, pe loc…” – si-a amintit omul acesta pe care eu l-am avut drept unul dintre modelele mele de viata… Din miner simplu a ajuns sa conduca o regiune uriasa… (Eugen Verman)
