Să învăţăm din orice!
Avem, la trecerea în viaţă, printre multe altele, o călăuză lirică: Rudyard Kipling, cu al său îndemn: „Învaţă”. Apele, flăcările, umbra, stânca ori mai apoi soarele, piatra şi vântul, într-un cuvânt natura ne este povăţuitor. Rezumativ, folkiştii noştri au redenumit textul din norvegiană fără a renunţa la directeţea conţinutului, îndeosebi pentru tineri: „Învaţă de la toate”.
V-aţi gândit vreodată că şi cuvintele ne pot da poveţe? Şi nu de azi, de ieri, ci dintr-un trecut îndepărtat, adică de acum peste două mii de ani, când limba latină s-a ivit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Printr-un dinamic proces de bilingvism, substratul geto-dacic a lăsat locul stratului latin, născându-se un idiom despre care Alexandru Niculescu vorbea într-o carte fundamentală: „Individualitatea limbii române între limbile romanice” (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965).
Cazul verbului „a fi”, latinesc
Se ştie că formele de recunoaştere ale verbului în limba lui Ovidiu sunt sum, esse, fui, corespunzătoare celor trei teme: prezent, infinitiv şi perfect. Dacă însă le veţi căuta în dicţionare, nu vă va fi de ajutor grupajul literei E (pentru esse, după obişnuinţa din lexicografia românească, unde verbele sunt înregistrate la forma de infinitiv), ci al lui S, pentru sum.
Orice absolvent de gimnaziu cunoaşte conjugarea acestui verb la indicativ prezent: sum „sunt”, es „eşti”, est „este”; sumus „suntem”, estis „sunteţi”, sunt „sunt”. După cum se vede, avem un verb neregulat, care abandonează rădăcina de la infinitiv pentru a-şi asuma înfăţişări originale. Spre comparaţie, un verb „cuminte”, regulat adică, îşi urmează structura iniţială: canto „cânt”, cantas „cânţi”, cantat „cântă”; cantamus „cântăm”, cantatis „cântaţi”, cantant „cântă”.
Să fim toleranţi!
Suntem invitaţi în marea familie a cuvintelor, unde atotstăpânitor este verbul („îngerul mişcării”, cum l-au găsit poeţii), şi vedem că un cuvânt din fondul principal lexical cunoaşte înveşmântări străine de punctul de plecare. (O cursantă din Maroc, acum 5-6 ani, mi-a adus un tablou logic – în viziunea ei – al verbului a fi: (eu) fiu, (tu) fii, (el/ea) fie; (noi) fim, (voi) fiţi, (ei/ele) fiu, în loc de (eu) sunt, (tu) eşti etc. Tocmai conjugase verbul a cânta…) Tolerantă, limba latină a admis formele „rebele” pentru că ţineau de obişnuinţele majorităţii vorbitorilor. Româna e şi mai îngăduitoare: verbul „a avea” îşi cheamă unelte proprii (am, ai, are; avem, aveţi, au), refuzând modelul latinesc: habeo „am”, habes „ai”, habet „are”; habemus „avem”, habetis „aveţi”, habent „au”.
Un punct de vedere
„Este un fapt incontestabil că latina este majoritară în etimologia limbii române. E imposibil să nu observi că numeroase științe fac apel la cuvinte de sorginte latină: medicina, botanica, zoologia, teologia etc. Latina rămâne, din Antichitate și până astăzi (poate cu excepția informaticii) limba științifică internațională” (prof. dr. Cristina Popescu, Liceul Teoretic „Spiru Haret” Moineşti).
