Am adresat unor scriitori, poeti, dramaturgi, istorici si critici literari, profesori universitari, intrebarea: ,,De ce mai scrieti, într-o vreme în care nici macar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe altii?” Raspunsurile sunt minunate…

,,Hamsterul alearga fericit, din instinct”

Adrian Jicu (foto), lect. univ. dr., critic literar: ,,Intr-o lume in care se scrie mai mult decât se citeste si în care scriitorii (ce-o mai fi însemnând astazi scriitor?) nu se citesc intre ei, nu e totusi loc de lamentatii. A te plânge ca nu esti citit ar fi inutil. Ne place sau nu, scrisul si cititul au devenit termeni fluizi, greu reductibili la o anume definitie. Daca tinem cont de faptul ca postarile unui blogger X sunt mai citite decât opera a zece academicieni sau ca Mihaela Radulescu surclaseaza, prin cartile ei, tirajul oricarui prozator ori poet talentat, vom intelege ca ne gasim intr-o lume cu susul în jos, în care valorile s-au rasturnat.

E totusi o piata libera, în care cererea si oferta dicteaza inclusiv mersul literaturii. Nu cred totusi ca trebuie sa ne punem poalele în cap si sa alarmam fiindca am face-o degeaba. Au fost si alte epoci/cazuri când scrisul nu conta atât de mult cum am crede. Avem adesea tentatia de a proiecta retroactiv dezamagirile noastre prezente si de a considera ca altadata se citea mai mult. E discutabil si, în definitiv, nu foarte relevant. Scriu, vorba unui personaj camilpetrescian, doar aceia care (cred) ca au ceva de spus. Problema este daca acel ceva coincide cu nevoile cititorului. Ceea ce nu prea se intâmpla. Scriitorul este supus unei concurente nemiloase. E greu sa faci fata, în scris, televiziunii sau internetului…

Chiar daca mai putin scriitor ca altii, întrebarea «De ce (mai) scrieti astazi?» nu m-a ocolit. Ba, dimpotriva, «m-a vizitat» din când în când, amintindu-mi ca totul e, vorba Eclesiastului, desertaciune. Am incercat un raspuns în prefata unei carti recente, Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembrista, pornind de la imaginea caruselului in care hamsterul alearga fericit, din instinct. Goana dupa nimic este un echivalent nimerit pentru ceea ce fac eu. Titlul cartii sugereaza convingerea ca scrisul este, pentru mine, o necesitate. Mi-a creat o anume dependenta, chiar daca uneori am sentimentul lui vox clamantis in deserto. Imi vine în minte imaginea chinezilor care, la sfârsit de saptamâna, se duceau nesmintit sa-si fumeze portia de opiu stiind ca unii dintre ei nu vor mai iesi niciodata vii de acolo. Altfel spus, mi-am creat reflexul de a citi si de a comenta cartile altora, chit ca finalitatea e adesea derizorie… Continui sa cred ca don Quijote nu a murit în zadar.”

1 COMENTARIU

  1. Si citirea acestui articol m-a lasat cu o parere de rau iar de data asta zadarnicia atmosferei bacoviene nu are cu nimic de-a face. Altfel vorbind, potentialul mare al fenomenului literar este uimitor dar personal mi-as fi dorit sa vad mai multa dinamica. Cred ca aceasta se va intampla cand extremele la care va refereati vor disparea. Daca ne “inspiram” din obiceiurile altor culturi europene s-ar putea sa ajungem la concluzia ca comunitatea joaca in rol important.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here